Cîteva zile de reflux
și craterul vulcanului
a supt toate izvoarele din mine
să nu mai am putere să lupt cu viscolul.
Cerneala s-a transformat într-un țurțure violet
și picură în așteptările mele cu stropi sărați
ce se prefac în perle false.
Aș încerca să te strig, să te reîntorc,
dar ești deacum în mijlocul oceanului.
Sunt sigură că pe fundul lui e pustiu
precum ochii orbului care a fost văzător
și privești disperat în verdele promis.
Dar prea corectă ți-a fost urma lăsată
pe caietul de aritmetică,
ca să poți permite rațiunii,
să părăsească cutia ambalată ermetic,
căutînd să te consolezi cu ceva de tipul:
"Nu mie-mi vorbești..."
Am epuizat orice argument...
dar tăcerea e invers proporțională așteptărilor,
e o sinucidere a speranțelor
înmormîntată după gardul nădejdilor.
Asta-i tot ce rămîne din darul ars pe altar,
căci nu ai vrut să auzi,
nu mi-ai dat să te ascult...