Era la câteva zile după sărbătorile de iarnă. Zăpada încă era și am ieșit în marginea pădurii să dau boabe la fazani. E greu de crezut că poate fi liniște caldă la câțiva kilometri de Arcul de Triumf dar era liniște. Un cocoș splendid, de fazan, aștepta ascuns să împrăștii boabele de porumb. M-am făcut că nu îl văd și am început ploaia de boabe. Se auzeau doar boabele foșnind în căderea lor printre frunzele uscate, atingând suprafața ușor înghețată a zăpezii. Am plecat spre poartă și turturelele au început să coboare, veverițele să brăzdeze trunchiurile, coțofenele și gaițele să-și dirijeze căderile. Eram aproape de poartă, când vietățile au fugit careâncotro și aerul a fost rupt de un nechezat, însoțit de lovituri sonore de topor. Am privit printre trunchiuri și am văzut omul cum tăia stejarul acela mare și neputincios. Calul fremăta în zăbală pe locul unde avea să cadă stejarul. Am alergat neținând seama de lăstarii ce mă certau peste față, peste palme, peste urechi. Ochii mi s-au împletit cu ochii aceia ce doreau stejarul cu orice chip. Nu știam ce-i reproșez, stejarul sau sufletul calului, ce avea să se sfărșească odata cu stejarul. Calul s-a speriat trăgând căruța câțiva pași, iar biciul, în loc să-l atingă pe căluțul mărunt și cu coama neagră, a coborât pe fața mea răsucindu-se pe după gât și oprindu-se cu o șoaptă în ureche.
Prima dată când am văzut un cal, de aproape, era pe vremea când miroseam a iarbă crudă și când străbunica, după ce îmi cerceta picioarele desculțe, îmi zicea să ma piș pe răni și să trag cu piciorul prin praf. Apoi mă spăla cu apă de la gârlă și mă așeza pe prispă, pe un braț de pănușe de anul trecut. Dormeam cu descântecele ei în gene și cu visele mele sub pleoape. Norii coborau pufoși până pe obrajii mei și erau calzi și tremurători. Am deschis ochii și am văzut niște dinți mari zâmbind pe după buzele moi și calde. Ne-am privit o clipă în ochi și nu ne-am temut. Vraja s-a topit sub vocea hotărâtă a babei Șerbana:
-Nea, boală!
Visul tremurător s-a dus la grajd iar eu simțteam deja dorul de el.
Străbunicul, moș Pascu, avea șase cai. A doua zi , m-a luat, pe deșelate, pe unul din ei, și cu toți în linie, prin praful gros de pe uliță, a mânat la gârlă.
Apoi i-au luat caii la colectiv și el a murit.
Stăteam la bloc și de două ori pe săptămână venea lăptăreasa cu căruța și aducea lapte. Pînă scria pe tocul ușii cât mai e de plată eu priveam calul orb care știa drumul.
Am terminat Școala de ofițeri și am ajuns undeva spre Giurgiu. Caii unității erau Geta, Gică și Cristina. Cristina fusese iapa Elenei Ceaușescu și ajunsese cal de căruță, în urma unui infizem pulmonar, de la clubul Steaua. Pe atunci nu exista niciun Gigi Becali.Pe livretul Cristinei scria că este un pursânge englez. Eram impresionat de expresia în sine dar asta nu însemna că era scutită de a aduce mâncarea soldaților. Într-o zi am pierdut trenul de ora patru și jumătate dar nu eram singurul. Lângă mine un inginer agronom mai trăgea câte o dușcă de necaz că pierduse trenul dar și pentru a face să treacă timpul mai ușor. Lângă puțul din gară era o căruță cu un cal. Inginerul privea lung păstrând sticla ca pe o pavăză.
-Armăsar pursânge englez a ajuns să poarte "cadrele" la gară. Ce-a fost și ce-a ajuns
I-am spus că am și eu o iapă de aceeași rasă și mi-a propus să ne încuscrim.
A trecut vremea, Cristina mai avea câteva zile și făta. Stăteam în dormitorul ostașilor ce aveau grijă de animale și ascultam ciocârliile ,întins pe pat. Gică fusese bolnav iar ostașii îmi spuseseră că nu prea mai mânca. Am auzit câteva lovituri puternice în ușa de la grajd și nu pricepeam ce se întâmplă. Crisina era priponită într-un țarc, Geta era cu căruța după mâncare iar Gică era legat la iesle. Am crăpat ușa dormitorului, ușă ce dădea spre ușa grajdului. Gică, după ce și-a dat hamul jos de pe cap cu copita, lovea ușa grajdului să o poate deschide. Cârligul a sărit, Gică a privit bănuitor în dreapta și în stânga , apoi s-a strecurat până lângă hambarul cu ovăz. Scândurile crăpate și uscate permiteau scurgerea boabelor. Gică lovea ușurel urmărind șuvoiul de ovăz. A mâncat cât i-a trebuit apoi a trecut în spatele grajdului. Sârma ghimpată ce delimita curtea grajdului era marginea lanului de porumb. Știuletii cu boabele în lapte erau o mare tentație. Gică a îngenuncheat și, în cădere, picioarele din față au trecut de gardul în cruce. Picioarele din spate au împins corpul în alunecare apoi o rostogolire și lanul de porumb era al lui. Gică nu mânca de la margine ca să nu se vadă. Nu era la prima escapadă de acest gen pentru că firele de păr din coama lui, strânse în gard, nu erau puține. Nu am intervenit nici de data asta. Calul "bolnav" a intrat înapoi prin gardul de sârmă ghimpată, a intrat în grajd și a lăst capul lângă conovăț lăsând să se înțeleagă că i-ar fi căzut căpăstrul.
A doua zi Cristina a fătat, tocmai când mergeam la băieții de la animale. Nesiguranța picioarelor, umezeala curățată cu limba de mamă, primul supt și primul galop mititel, s-au consumat în circa două ore.
L-am iubit de când a venit pe lume. Fulger-Fyuri a fost numele care i l-am trecut în livretul cu marca 563.
Zilnic ostașii de la manutanță îmi aduceai lipie și zahăr pentru micul armăsar. Uneori mai plecam la gară călare pe Gică. Într-una din zile , duopă ce am galopat puțin, când mai aveam câteva sute de metri până la gară, l-am lăsat pe Gică la pas. Trenul era încă departe și nu avea rost să grăbesc calul. La unmomentdat, Gică s-a oprit, s-a proptit pe toate cele patru picioare și nu a mai vrut să plece. Nici îndemnurile blânde, nici călcâiele, nici sudalmele nu l-au clintit. Trenul a venit, a plecat și odată cu fluierul de plecare din gară s-a urnit și Gică. Poate l-am supărat cu ceva, cine poate știi?
Au trcut trei ani de viață și Fulger ar fi putut fi călărit. Mi-era teamă așa că l-a învățat la călărie un soldat care avea cai acasă. Apoi ajunsesem de nu mă mai despărțeam de el. Biroul îl aveam într-o baracă de lemn și Fulger stătea la geamul meu. Adese săream pe geam direct pe cal și mergeam pe unde aveam nevoie în unitate. După amiaza plecam la gară călare, punând pe spatele lui un peticuț de pătură iar în gură un căpăstru de sfoară. Ajuns la gară luam căpăstrul și păturica și le puneam în diplomat iar el pleca, cale de șase kilometri, înapoi la grajd. M-am mutat de la unitatea aceea și-i era dor de Fulger.Timp de aproape doi ani armăsarul a venit în fiecare dimineață la gară așteptându-mă la tren. După șase ani am ajuns din nou la unitatea aceea. Fulger fusese castrat, avea ceva fire albe în coamă și nu m-a mai recunoscut.
Pe Geta o eutanasiaseră și o vânduseră pentru hrana leilor de la Băneasa.
Mă frigea urechea și din crestătura biciului se iviseră câteva broboane de sânge.
Calul acela mărunt m-a privit pe după șuvița din frunte. S-a auzit o sirenă de poliție. Calul cu căruța au dispărut printre copaci
De pe lobul urechii mi s-ai scurs câteva picături de sânge pe trunchiul dpborât al stejarului.
Liniștea s-a așternut din nou. Poliția a trecut, fazanul și-a relual scormonitul Eu am plecat spre poarta casei închizând albumul cu amintiri despre caii din viața mea.