Să definești dragostea nu-i tocmai la îndemână, cuvintele pot părea de-a dreptul caraghioase si nu rareori pufnim cînd auzim cum își rostesc unii iubirea mai ceva ca pe-un poem de liceean amorezat. Dragostea nu are simțul măsurii, este egoistă și fără milă, și te face să crezi că n-ai nici o șansă s-o poți struni și controla încotro se duce. Oricât te-ai înalța pe vârfuri s-o vezi cum vine din mulțime, ți se arată șireată atunci când te aștepți mai puțin. E mai presus de orice sentiment trăit vreodată, absoarbe în ea toate senzațiile și le amestecă nuanțele cu o poftă nebună de culoare. Ca o tornadă care vine pe neașteptate, te ia pe sus și îți clatină tot ce credeai că stăpânești și știi. Îndrăgostiți din toate timpurile au încercat să îi extragă esențele, mai ceva ca un alchimist în cautarea aurului, dar care poate spune că a găsit elixirul permanenței ei?
Odată ce te-a prins, rațiunea e trimisă degrabă intr-un loc întunecat, iar dragostea își formează propriul ei limbaj. Simți că zbori, te îmbată, inima îți cântă. Da, inima, că de-aici pleacă tot deranjul. Deși undeva o voce îți spune dacă cineva e potrivit sau nu pentru tine, inima în galopul ei nu-ți dă ragaz să chibzuiești. Te lași purtată și amețită de aromele îndrăgostirii, apoi începi să-ți proiectezi variantele în care te-ai putea vedea fericită. Pentru unele, poate fi o banală plimbare de mâna cu iubitul prin parc, pentru altele, sărutările furate la adăpostul nopții înainte de-a coborî din mașină ca el să se întoarcă la nevastă ori sentimentul de liniște, pentru cele sătule de jocul seducției, dat de un partener pe care ar putea conta. Iar alteori e pur și simplu suficient ca cineva să te urmeze în nebunia ta. Și undeva promisiunea acestei fericiri rămâne suspendată, să faci ce este corect și bine nu-i un lucru tocmai ușor, și dacă știm ceva cu certitudine e că asta depinde doar de cât de sincere suntem cu noi. Restul e doar literatură.