când eram adolescent
nu-mi amintesc să fi avut vreodată crize sufletești de revelație
sau descoperiri intuitive ale morții lui Dumnezeu în el însuși...
pentru mintea mea Dumnezeu nu a murit niciodată pentru că niciodată nu a existat
mi-a lipsit ca Logos ca emanație
ce să pun sub semnul îndoielii?
asupra a ce să te întrebi dacă nu ai realitate de raportat la cuget și simțire?...
în suflet nu mi-a fost vie decât dorința
- la început larvară apoi din ce în ce mai aprigă -
de a stăpâni pe deplin adevărul și binele pentru a merita să mori
- stoica demnitate de a-ți primi moartea -
târziu mi-am dat seama de naivitatea unor asemenea pretenții
frământări zadarnice
iluzie
paradox
revoltă
autocinism
credulitate
zvâgnire
iluzie
viciosul cerc al expereienței pripite
înfrățirea mea cu natura a reușit să tempereze acea flacără mistuitoare a sufletului
coloșii minerali și peisajul de o sălbatecă frumusețe m-au tonificat
oferindu-mi ca alternativă satisfacția asprimii a singurătății
sentimentul plimbării printr-o grădină nepăzită periplu după care am râvnit
cu plânset sec mult timp după aceea aveam nevoie de sprijin
de un punct referențial de forță de primitivitatea spațială căutându-le orb

în mijlocul acelor măreții a compătimit poeții entuziaști care subiectiv și metaforic
pretind supunerea puternicei naturi și domesticirea ei definitivă

am păstrat poezia pentru nostalgia mea ce se ridica la cer cu icoane de rugăciuni pentru crucile speranței
am rămas cu poezia cu metafizica și cu fiorul...