Mă uitam prin creierul tău sleit de gânduri amare și străpuns de minciuni... Încercam să te simt prin avalanșa de strigăte speriate și puerile. Mă înalțam până la disperare să te înțeleg, să-ți simt trepidațiile sufletului și, de ce nu, ale inimii tale seci și amorțite. E trist să înoți prin lave de gâduri parșive și gunoaie nereciclate... Þi-am alinat orgoliul, l-am învelit și l-am presărat cu săruturi timide până când am înghețat tot eu... De ce moare și ultima floare în gerul inimii tale? Phoenix renaște... Noaptea moare în brațele zorilor, ploaia se frânge în curcubeu, apa cucerește flăcările sensibile... inima e ucisă de indiferență...
Doar atât? Atât îmi poți spune? Ești în gerul sinistru ce bântuie noaptea pe străzi pustii, ești norul greu ce astupă speranțe de idei... ești tot ce e negru... n-am inimă să te divid, să te alung, să te renasc...
M-au izbit crengile nevăzute ale copacilor-stigoi în noapte, iar ulii mi-au smuls ochii, să nu mai văd negrul... tocmai când eram aproape de pieptul tău, de iluzoria sensibilitate din tine...tu ai rămas...dar mi-ai trântit o palmă, o urmă rece de indiferență...în creierul inimii mele...