M-ai rugat
să îți povestesc
despre dragostea mea.

Noi nu știm să vorbim despre comori.
Când nu le avem,
fabulăm cu seninătate,
descriem totul până la detaliu,
țesând în fapt,
versiunea noastră despre neputință.

După ce le avem, sau dacă le dobândim,
devenim lacomi până-ntr-atât
încât ne sechestrăm cuvintele
în iatacuri de răsfăț și tăceri,
de unde transpar
doar strălucirea privirilor
și poate, câte un zâmbet.

Și apoi,
cum ar fi să-ți descrii timiditatea,
îndrăzneala, nevoia de mângâiere,
răsfățul dorit sau datorat,
ori micile fantezii?
Nu că ar fi indecent,
dar odată făcute publice
își pierd din farmec.
Ele sunt frumoase ascunse acolo,
de văzut, de pipăit, de cercetat
doar singur sau în doi, noaptea,
sub cuvertura discreției.

Pentru că, nu-i așa?
Scoase la lumină s-ar putea ciobi
sau -Doamne ferește-
le-am vedea imperfecte
prin ochii altora.

Cu siguranță, asta este !
Ne temem că așezate pe simezele altora,
comorile noastre vor părea banale!

Și ar mai fi ceva!
Atunci când m-ai rugat
să îți povestesc despre dragostea mea,
eram îndrăgostit de tine.