Era o dupăamiază de august. Bani nu aveam să merg la pescuit la o baltă cu plată, așa că am mers "la mine la țigani", la lac, la Mogoșoaia, unde nu plătesc, pentru că sunt localnic.
Am legat lansetele pe mașină și, așa, în șlapi și cu pantaloni scurți, cu mâinile pline de mămăligă uscată, am plecat acasă.
Am băgat cheia în contactul bătrînei Dacii, și am pornit.
Am cedat trecerea unui BMW care făcea"fițe" prin viraje pe frâna de mână și demaraje în trombă.
Am intrat pe șosea și priveam la BMW-ul care demarase din nou, în zgomot și fum de cauciucuri. La doar câteva secunde, am auzit un zgomot de trup lovit de o caroserie, și inima mi s-a strâns, gândindu-mă că "temerarul" a lovit un om. Am văzut, prin aer, un trup de câine mai mare, cum zboară și inima mea a bătut și mai tare. Acasă aveam 22 de câini, casa era în construcție și ei se strânseseră la mine pentru că primeau mâncare și, în schimb, păzeau cu strășnicie avutul meu și al lor. Toți erau câini de "rasă europeană", maidanezi curați.
Am dublat în depășire BMW-ul care oprise. Am frânat în fața lui, să văd ce s-a petrecut.
Mașina de lux avea parbrizul spart, bara și capota îndoite, iar câinele, o corcitură de lup, zăcea, plin de sânge, în agonie pe asfalt.
Șoferul, a cărui etnie chiar nici nu contează, cu ceafă groasă și lanț gros de aur la gât, înjura înfiorîtor în timp ce a apucat cu amândouă mâinile un bolovan să "termine" câinele.
Am luat trupul zdrobit în brate, l-am așezat în portbagaj și am fugit. Am ajuns acasă în două-treiminute. Cățeii m-au salutat cu lătrături voioase. Soția mea, Dona s-a apropiat glumind, în dorința de a afla ce pește am prins. I-am arătat portbagajul pe care-l deschisesem.
Întrebarea ei era ca un îndemn, în clipa când a spus:"ce facem?"
Ne-am înțeles din priviri, am urcat înapoi în mașină și am plecat spre oraș, la un cabinet veterinar de pe strada Eminescu, unde era deschis nonstop. Bani nu aveam dar aveam atât de mulți pacienți, care trecuseră pe la cabinet, încât ajunsesem cu "credit" și plăteam când aveam bani.
Câinele era încă în viață, dar tot sângera. Medicul de serviciu l-a sunat pe"șefu'" care era un chirurg veterinar, foarte bun.
Câinele trebuia inregistrat și m-au întrebat:"numele?"
Nu am știut ce să răspund așa că, pentru că era un lup dar nu pe deplin, parcă în glumă am răspuns:"Lulu", "Lulu BMW".
Asistenta, conștiincioasă, a consemnat.
Asistenta a continuat interogatoriul:"adresa!"
Medicul de serviciu a intervenit: "Scrie Mogoșoaia și deschide o fișă nouă. Cățelul ăsta nu a mai fost aici"
Partida mea s-a deschis, rulând numele tuturor"pacienților" din curtea mea. Ultima rubrică, abea deschisă, a început să se umple cu încă un suflet pentru care aveam, de acum o responsabilitate.
Fiica mea, tremura de grija cățelului, mângâindu-l și vorbindu-i.
A apărut medicul, coborând dintr-un taxi, pentru că venea de la o petrecere.
L-a examinat rapid, a dat câteva ordine scurte, clare, precise și mecanismul medical s-a pus în mișcare, ca un ceas.
Orele treceau, Lulu se încăpățâna să trăiască, iar doctorul încerca să-l țină în viață.
O dublă fractură la un picior din spate, un os parietal intrat în cap, un ochi afectat grav. După ce a "deschis" pacientul, medicul a decretat, cu voce tare:"cum poate trăi, cu ruptură de ficat, ruptură de splină și cu atât de mult sânce pierdut? Câinele ăsta vrea să trăiască."
Fiica mea îi ținea cutia toracica depărtată, eu stropeam intestinele cu ser fiziologic, să nu se "usuce", iar doctorul încerca să oprească sângerările. Medicamentele pentru oprirea sângerării se terminaseră. Doctorul m-a trimes să caut gheță, pe la restaurantele din zonă. În șlapi, murdar de mămăligă, cu pantaloni scurti"de pește" am căutat. Am reușit întrun bar, cu ultimii bani. Am dat fuga cu punga de gheață și doctorul "muncea" în continuare, semn că Lulu era un luptător.
L-a "meșterit", l-a cusut și l-a așezat pe pătura în care îl adusesem.
Apoi mi-a spus să revin a doua zi, să vedem dacă este cu adevărat un luptător. Noaptea a fost grea. Pe la ora 7 dimineața am plecat la cabinet. Lulu se trezise.
Zăcea pe pătură, dar a dat din coadă când m-a văzut."V-a recunoscut", mi-a spus asistenta. Am tăcut, întrebându-mă, în gând, "cum putea să mă"recunoască" pentru ca nu mă văzuse niciodată."
Pe la ora 9 a venit doctorul. Aveam bani, mă împrumutasem la un vecin.
"Domnule, plătești doar medicamentele, intervenția este din partea casei. A scăpat, fac eu cinste pentru "uriașul" ăsta."
Aveam ochii umezi.
L-am luat, cu greu, în brațe și l-am așezat pe bancheta din spate. Acasă "mama" l-a primit cu drag, i-a amenajat un loc în bucătărie și a rămas acolo, în convalescență. Ochiul nu i-a fost chiuretat, dar a rămas cu o deficiență. Piciorul rănit a fost operat de două ori, dar la cererea de a-i pune tijă metalică am refuzat. Trăgea puțin piciorul dar nu era o problemă. Am refuzat tija, pentru că, dacă ar fi stat la soare, așa cum le place cățeilor să lenevească, tija s-ar fi încins și l-ar fi gonit la umbră.
Haita crescuse cu încă un membru. Pe timpul convalescenței, ca să nu-și facă nevoile în casă, se târâia la prag.
A venit vremea să intre "În colectiv".
Haita avea un mascul dominant și lupta a fost aprigă, pe viață și pe moarte. Am bagat mâinile goale în gurile lor, i-am despărțit, purtând pe degete mușcăturile ambilor combatanți.
Ce era de făcut?
Un vecin fusese călcat de hoți, pe când cățeaua din curtea lui nu a avut reacție. Cu părere de rău, parcă, l-am dăruit pe Lulu, care mă saluta, lătrând, la fiecare trecere a mea.
Lulu, a murit de bătrân, iar vecinul m-a rugat să-l îngrop la mine în curte, "pentru că tu ai curtea mare,"
Lulu BMW, se odihnește acum în cimitirul prietenilor ce au trecut prin viața mea.