Oricât ar fi Mnezeu de unul, ideea despre el a fost întotdeauna deosebită de când există lumea. Evreii se mândresc că au fost cei dintâi monoteiști, deși primul adorator al focului, primul adorator al unei bucăți de lemn sau de o piatră, a avut tot așa dreptul de a se numi monoteist: deoarece Mnezeu în spiritul lui a fost unul dacă și-l închipuia chiar într-un obiect, ceea ce însemna că anemiștii au fost monoteiști cu mult înainte de Moise. Divinitatea creștină este Mântuitorul și Tatăl și Duhul Sfânt; de aceea micile biserici dădeau cel mai precis ideea despre adevărata biserică creștină. Acestea erau numai frescă, cu altare strălucitoare pline de lumină, dar mici: ca o rugăciune pioasă spusă cu cele mai frumoase cuvinte alese, însă o rugăciune tot atât de adâncă pe cât de scurtă. Bisericile române au fost mai umile decât cele bizantine. Bizanțul reprezintă conflictul și contopirea a două rase: cea grecească și slavă; și a trei culturi: grecească, latină și asiatică; așadar, ceva deosebit de amestecat, cum nu s-a văzut nicăieri poate, mai înainte. Pentru mine templul cel mai frumos este omul, iar templele din răsăritul asiatic sunt singurele într-adevăr religioase prin arhitectură: acestea pentru că nu au fost deloc politice.
Catedrala Notre-Dame din Paris pare a fi un mare monument politic și de stat. În general, templele mari europene sunt ridicate să reprezinte mărimea și măreția unui domnitor sau a unui regim politic, nu ca să slujească pentru rugăciune și să preamărească pe Mnezeu. De când există creștinismul, el nu a încetat să facă politică, fie în contul papei sau pe seama regilor, tiranilor și a președinților, deoarece biserica întotdeauna a servit mai mult puterii statale, decât statul bisericii. Și templele vechi grecești au servit politicii… Altarele cădeau sau se ridicau după fericirile ori nefericirile politice: divinitatea care nu ajută victoria, își pierde altarul. Doar în răsăritul îndepărtat, precum indienii liniștiți care-i cântau pe zeii lor independent de victorii, înfrângeri politice; ei neavând alți conducători, decât pe cei legendari, nici alți eroi, decât pe cei înțelepți, și cărți numai sfinte. Nu există la ei o istorie a poporului, ci numai o istorie a zeilor. Cum nu există politică în credință, nu există nici în arhitectură; înaintea templului din Angora rămâi ca în fața unei arătări cerești, iar nu ca în fața unei opere a mâinilor omenești. Acest templu antic pare un palat de gheață. După tradiție, este zidit din porunca zeului Indra…
Am coborât pe strada împăratului David care mai întâi îți rupe picioarele, pe urmă îți scoate sufletul și în cele din urmă te și orbește… Dintr-o dată mă trezii înaintea vestitului zid al Plângerii. E un zid, din pietre mari, evident romane, zidit poate, în timpul regelui Herod. Temeliile, foarte probabil, sunt în parte zidurile templului lui Solomon. Cum fu ziua plângerii, în fața lui, cu fruntea plecată asupra zidului, plângeau și se tânguiau numeroși evrei, adunați din toate părțile lumii pentru această ocazie tristă. Văicăreala se auzea de departe. Popor nefe-ricit! Dintotdeauna am prețuit virtuțile și meritele evreilor însă niciodată nu le-am iertat faptul că au fost nu cei mai mari mucenici, ci cei mai mari robi, care nu se lăsau nu numai chinuiți ci și arși în foc și scuipați și pălmuiți, ceea ce este mai rău; admițând să locuiască ca niște holerici peste tot în lume… Un evreu tânăr cu barba roșie și ochii vineți se auzea îndeosebi și vărsa la lacrimi… Îl întrebai de ce plânge, pentru cine plânge, pentru el ori pentru altul; el îmi spuse că l-a trimis aici cineva să plângă pentru el… Am rămas perplex la ciudățenia asta…M-am întrebat: unde își va găsi oare un îndeajuns de mare zid al Plângerii frații mei să plângă pentru ceea ce în sufletul cu totul nevinovat, le-au dărâmat soldații lui Marx-Lenin, mai fioroși decât legionarii împăratului Titus, dărâmătorul Ierusalimului.
În cele din urmă am ajuns înaintea palatului lui Pilat, unde a fost judecat Iisus. Am pornit pe urma pașilor Mântuitorului în sus spre Golota… pe dinafară Biserica Sfântului Mormânt nu are nimic care să te oprească…cine trece pragul ei, este străpuns de simțământul că se află sub acoperișul unde s-a săvârșit pedeapsa cu moartea asupra creatorului omenirii noi; pe care oamenii l-au recunoscut ca Fiu al lui Mnezeu și Mântuitor al lor, ceea ce El și este cu adevărat. În partea dreaptă a bisericii, Golota!…mormântul strâmt și jos, de pe care odinioară îngerul a prăvălit piatra și unde Maria Magdalena a găsit de dimineață mormântul gol, după învierea învățătorului ei…ce minune care se adresează inimii și minții! Dintre toate minunile lui Iisus Christos, învierea este cea mai mare și a fost singurul lucru care a convins lumea despre originea dumnezească a lui Christos; sfântul Pavel scrie: „Dacă Iisus nu s-a sculat din morți, zadarnic este, propovăduirea noastră și zadarnică și credința voastră…” învierea este, deci, fundamentul întregii învățături. Fără credință în înviere, nu există nici credință în Iisus Christos. Învierea, este punctul central al mărturisirii dumnezești în adevărul creștin.
Nu există, în toată istoria, o altă personalitate care să iasă în evidență ca aceea a lui Iisus. Noi măsurăm timpul dinaintea și de după nașterea Sa. El este idolatrizat de cea mai mare parte a semenilor noștri, și așa greșim. El ar trebui să fie real și viu în noi, căci El și astăzi trăiește și ne poate vorbi exact ca înainte de a fi crucificat. Marea greșeală a multora este că ei îi văd viața sfârșindu-se în durere și moarte pe cruce, uitând complet că partea cea mai mare a vieții Sale este cea de după înviere. Dacă îl căutăm, îl vom găsi. El este un frate, care este totdeauna gata să ne ajute(pe când trăia în planul pământesc, material, El nu ajungea decât la discipoli săi, acumEl ajunge la toți cei care privesc spre El)…Iisus a spus: „unde sunt Eu, ești și tu”… omule, ridică-ți privirea un pic mai sus și las-o să cuprindă un orizont mai larg; și dacă inima și gândirea ta este sinceră cu El, pe El îl vei vedea, vei vorbi cu El… Toți cei conduși de spiritul lui Mnezeu sunt fiii lui Mnezeu, în care tatăl își află bucuria… Viața nu poate fi distrusă, ea continuă mereu în regatul spiritual…
Emil, Judea