mi-e atât de frică...

moartea se plimbă prin venele noastre răsfoindu-ne sângele ca pe o poveste de dragoste clasică pe care o știe deja pe de rost, poveste care nu mai impresionează pe nimeni

moartea alunecă ușor la noi în plămâni, știi, are felul ei unic de a ne tăia pur și simplu respirația

moartea n-are coasă, are un buchet de trandafiri roșii, un zâmbet cuceritor și o colecție remarcabilă de suflete

moartea îmi face cu ochiul de undeva din inimă, unde am înțeles c-a plantat la nașterea
mea o unghie cu care și-a tot săpat un loc adânc, până-n tine de adânc, pentru rădăcini

moartea ne răstălmăcește pulsurile ca să ni le auzim din ce în ce mai încet

moartea mă sărută pe gât și-mi șoptește: „numai iubirea vă poate salva acum”

amândoi i-am zâmbit fericiți și i-am întins brațele căci știam demult că iubirea e de negăsit

uneori, vine vremea pentru pace și trandafiri roșii
uneori, mi-e atât de frică...