agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 6782 .



Pe urmele lui Michelangelo
personals [ Journal ]
Partea I-a

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Noricã ]

2010-08-01  | [This text should be read in romana]    | 



Am iubit artele plastice încă din copilărie. De altfel, era cât pe-aci să ajung arhitect și nu inginer. În timpul facultății, o bună parte din puținii bani de buzunar îi dădeam în librării pe albume și cărți de artă. Prima dragoste a fost Renașterea, a doua Impresionismul. A treia n-a existat. Citeam tot ce găseam, de la "Viețile celor mai buni arhitecți, pictori și sculptori italieni" de Vasari până la biografiile romanțate - "Bucuria vieții" de Irving Stone, despre Van Gogh și "Luna și doi bani jumate" de Maugham, despre Gauguin. Dar impresia cea mai puternică mi-a lăsat-o "Agonie și extaz" (tot de Irving Stone, se pare un specialist al genului), despre Michelangelo. Din acel moment, sculptorul florentin a urcat în topul preferințelor și a rămas acolo până azi. Sculptor, pictor, arhitect, poet, nu și-a irosit forța și talentul pe încercări eșuate sau perimate, precum Leonardo. Aproape tot ce a creat, a rămas, iar în sculptură este și astăzi titanul incontestabil.
Vă dați seama cu câtă nerăbdare am așteptat plecarea în Italia, în august 2009. Am recitit "Agonie și extaz", am căutat pe google locația tuturor operelor de artă, am căutat pe hartă traseul excursiei și am citit tot ce am găsit despre orașele prin care urma să trecem.

Plini de emoție, ne-am urcat în avion. Retrospectiv, pot spune că funcționarii de la Băneasa sunt mult mai eficienți decât cei de la Napoli, aeroportul unde ne-am îmbarcat pentru înapoiere. Datorită unei taxe de ultimă oră –asigurarea pentru bagaje- am stat la două cozi interminabile și era cât pe-aci să pierdem avionul. Ca să nu mai vorbesc de faptul că o doamnă fără bagaje nu figura în baza de date, drept care nu voiau să-i dea viza de înapoiere. Am tras concluzia că, dacă românii sunt urmașii romanilor (teorie contestată în ultima vreme), sunt mai degrabă urmașii celor din sudul peninsulei, cu care avem mai multe lucruri în comun.
Dar cum nici românii nu sunt perfecți, ne-am pomenit că pe biletele noastre scria Mr. Elena și Mrs. Dan. Ca urmare, la coborârea din autobuzul care ne-a dus pe pistă, Leni a coborât prima și mi-a întins mâna să mă ajute.
În avion ai voie doar cu bagaje sub 8 kg. Unii profită de asta. Am văzut o familie cu 7-8 bagaje de mână, printre care și un băiețel care a urlat tot timpul. Cred că mai fusese cu avionul și urla preventiv, ca să nu îl doară urechile datorită diferențelor de presiune.

După aterizarea pe aeroportul din Verona, s-a reunit grupul cu care urma să străbatem Italia în autocar. Ghidă era o doamnă în vârstă, a cărei principală calitate era amabilitatea. Știam din alte excursii că ghizii trebuie să aibă două calități de bază. Cea mai importantă - trebuie să fie buni organizatori, descurcăreți în situații neprevăzute și să țină grupul în mână. Și a doua - să fie competenți, să știe multe informații despre obiective și să fie în stare să le împărtășească. Ei bine, ghida noastră s-a dovedit încă din start o catastrofă la primul capitol. Avea defect telefonul mobil și n-a reușit până la sfârșit să facă rost de unul, chestiune care s-a dovedit un mare handicap pe durata excursiei. Despre lipsurile ghidei în materie de organizare ne-am convins la Rimini, unde la hotel am găsit rezervate trei camere mai puțin. Era clar că trei familii vor merge la alt hotel, dar care familii? Ei bine, ghida n-a reușit (nici n-a încercat) să impună un criteriu, se pierduse complet sub avalanșa reproșurilor. După vreo oră de parlamentări, timp în care cei câțiva care rămăsesem afară nu știam de ce se pierde vremea, Leni și cu mine am format imediat un grup de trei familii gata să mergem la alt hotel. Ce ne unea? Aveam fiecare câte o sticlă de vin, luate împreună la o promoție, iar singurul tirbușon era la mine. Nu ne-a părut rău, am nimerit la un hotel de 3 stele și a fost unicul mic dejun ca lumea. În rest, gemeam în fiecare dimineață. V-ați dat seama, nu? Mâncam gem cu unt și nimic altceva. Dar nu le poți avea pe toate.
Revenind la ghidă, ne-am lămurit că nici la capitolul informații nu strălucea. Stilul de prezentare aducea cu al unui profesor de religie – povestiri din Biblie, prelucrate pentru mintea unor copii. E drept, o parte din colegii de autocar chiar aveau mintea necesară. Ca să vă faceți o idee, pe toată durata excursiei (chiar și în Pompei), ne-a vorbit despre Sfântul Petru și despre Sfântul Împărat Constantin mai mult decât despre toți arhitecții, pictorii și sculptorii Italiei la un loc. Despre papi, mai deloc, pentru că sunt catolici, iar adevărata religie e cea ortodoxă, nu-i așa? Culmea e că aveam câțiva catolici în grup, care nu s-au simțit prea confortabil aflând, la 50 ani, că și-au greșit religia. Tot de la ghidă am aflat o teorie nemaiauzită până atunci - rolul istoric al Imperiului Roman a fost răspândirea creștinismului. În momentul în care a cucerit un maximum de provincii și a impus peste tot religia creștină, și-a atins rolul istoric și a început să decadă. Interesant, nu?
La sfârșitul excursiei, mi-am imaginat aceeași excursie cu un ghid mai priceput. Și am oftat, consolându-mă cu gândul că nu le poți avea pe toate.



O parte din grup, cu fundul la Vezuviu


Încă de la prima urcare în autocar, am început să-mi studiez colegii cu maximă curiozitate, pentru că unele exemplare îți pot strica excursia. În final am ajuns la concluzia că am fost norocoși – câțiva erau extrem de ciudați, dar una peste alta aveau totuși comportări relativ benigne. Eu personal mă mai pot lăuda cu un mic noroc – în autocar, exact în spatele meu, stăteau două studente (dintre care una la arhitectură), cu care mai puteam schimba câte o vorbă despre artă. Mai era un profesor de matematică de treizeci și ceva de ani, mare amator de excursii și, în rest, doar persoane care treceau bine de 50 ani.
Cele mai multe emoții ne-a dat o doamnă în vârstă, singură, care la Milano, imediat după plecare, a dat ochii peste cap și s-a cerut la spital. Știa că e bolnavă, ulterior ne-a povestit că i se mai făcuse rău la o excursie anterioară, în Israel. Cu o plajă mare de sentimente, de la compasiune până la indignare și cu stări la fel de diferite, de la resemnare la isterie, am pierdut vremea în jurul unui spital de urgență câteva ore, până i-au făcut un set de analize, o injecție întăritoare și i-au recomandat să plece acasă. Recomandare inutilă, doamna a rămas cu noi și un întreg autocar s-a rugat pentru sănătatea ei pe toată durata excursiei. Singura urmare a incidentului a fost că în Torino am ajuns prea târziu și n-am mai reușit să vedem giulgiul lui Christos. Pentru mine n-a fost o pierdere atât de mare, dar aveam colegi care îl considerau unul dintre scopurile principale ale excursiei. Auzindu-i, am conchis că giulgiul lui Christos aduce mai mulți turiști în Torino decât uzinele FIAT și echipa Juventus la un loc.



Palazzo Reale din Torino


Câteva emoții mi-a dat la început un tip bondoc, incult, gălăgios, despre care aveam impresia că e genul de mitocan agresiv. Până la urmă ne-am obișnuit cu el, turna atâtea glume, încât unele chiar îi reușeau. Pe nevastă-sa am văzut-o în biserica Santa Croce din Florența, la mormântul lui Michelangelo, silabisind “pictori et architecto” și trăgând concluzia:
- Ia uite, ăsta a fost și pictor și arhitect!
Chestia asta m-a amuțit complet, nu-mi închipuiam că printre cei care au dat destui bani să meargă în Italia, se poate găsi cineva care n-a auzit în viața lui de Michelangelo. Probabil avea și ea calitățile ei, nu le poți avea pe toate.



Mormântul lui Michelangelo din biserica Santa Croce, realizat de Vasari


Mai era o doamnă care ne-a intrigat, tipa fără bagaje. După câteva zile am remarcat că poartă bluze identice. Până mi-a atras Leni atenția:
- E aceeași bluză, la Verona și-a pătat-o cu înghețată.

O altă colegă ciudată era doamna cu stegulețul. Încă de la început, văzând că în tururile de oraș, ghida agita un steguleț deasupra capului, a insistat să țină ea stegulețul. Ulterior ne-am dat seama de ce – îi era teamă să nu se rătăcească de grup. Lucru pe care l-a reușit la Pisa, unde a trebuit să predea stegulețul pentru a merge la toaletă. Când a ieșit n-a mai văzut pe nimeni, s-a dus glonț la locul de întâlnire, dar nici acolo nu era nimeni, pentru că era prea devreme. Drept care a intrat în panică și a alergat un kilometru până la autocar. Când a venit ora de întâlnire, am constatat că lipsește o persoană. Și am format echipe de bărbați care au căutat-o ceva timp, până ne-am hotărât să mergem și noi la autocar. La balamuc a contribuit și absența celularului, despre care vorbeam mai devreme.
Cred că nici cu banii nu se prea descurca doamna respectivă. Cum trebuia zilnic să adunăm bani pentru diverse bilete, și cum doamna era cea mai săritoare din toți, i-am sugerat să se ocupe ea de problemă. A dat înapoi, înfricoșată:
- A, nu, să-i strângă domnul X, că e profesor de matematică.



Lângă o caravelă, în portul Genova


Dar să nu credeți că sunt genul de om care consideră că toți sunt niște ciudați, în afară de el însuși. Nu, și eu sunt un ciudat. Sau mai exact, un rătăcit. Să vă povestesc. În Roma, de lene, știind că urmează să facem turul orașului, am îndesat în poșeta soției celularul și banii, păstrând asupra mea numai giornaliera – un bilet de călătorie valabil în ziua respectivă pe toate liniile. La coborârea dintr-un autobuz, m-am uitat în jur, cu capul în nori, câteva secunde. Când am coborât pe pământ, grupul dispăruse. Știind că urma să luăm metroul, am baleiat orizontul și am zărit un M mare. Am coborât în subsol – grupul nicăieri. Ulterior am aflat că erau două intrări în subteran iar eu, evident, o alesesem pe cea greșită. Mi-am amintit spusele ghidei – că începem turul orașului cu Piazza del Popolo. M-am uitat pe traseele de metrou. Pe una din linii, o stație se numea chiar așa. Am luat metroul, am coborât unde trebuia, am ieșit și am întrebat o doamnă: ”Prego, Piazza del Popolo?” Am mers în direcția indicată și, în jurul unui obelisc egiptean, am zărit grupul. La exclamația cuiva “Uite-l!”, toți colegii s-au întors către mine și au început să aplaude, în timp ce eu mă îndreptam către ei cu mâinile ridicate, în semn de victorie.
Mai greu a fost s-o liniștesc pe Leni care, când m-a văzut, cu o mână îmi dădea pumni și cu cealaltă mă trăgea spre ea, să mă sărute. Tocmai se hotărâse să se întoarcă singură la hotel, pentru că nu vedea pentru mine nicio altă soluție. Dar pentru moment, aproape plângând, făcea cu greu față acuzațiilor:
- Păi bine, doamnă, de ce țineți toți banii la dvs ?



Pe Domul din Milano


Odată prezentat grupul, trebuie să fac o mențiune. E drept că acestea sunt pagini de jurnal, dar nu jurnal de călătorie. Nu intenționez să prezint în mod cronologic trasee și obiective, ci mai degrabă impresii și sfaturi. Iată, de exemplu, un sfat – dacă ajungeți a doua oară într-un loc, încercați să vă faceți propriul traseu, indiferent de recomandările ghidului, pentru a vedea locuri noi. Este cazul nostru, care mai trecusem în 2006 prin nordul Italiei. De data asta, în Verona am intrat în Arena – un fel de Colosseum, utilizat și astăzi pentru spectacole. În Veneția, în loc să revedem Basilica San Marco și Palatul Dogilor, am preferat să batem orașul pe jos, parcurgând zeci de străzi înguste și podețe peste canale. În Milano am intrat în Scala și am urcat pe Dom. Partea de sus –unică- mi se pare mult mai impresionantă decât cea de jos. Tot în Milano am vizitat Palatul Sforza, unde am văzut pentru prima oară o capodoperă a lui Michelangelo – una dintre cele trei Pieta.



Pe o străduță, în Veneția


Un alt sfat. Dacă, în drumul vostru, aveți posibilitatea să vă întâlniți cu un prieten, nu ezitați, cu siguranță nu îl deranjați. Gândiți-vă că e plecat de ani de zile din țară și că îi va face plăcere să petreacă niște ore plăcute cu cineva din România. Așa am procedat acum câțiva ani, când m-am întâlnit la Strassbourg cu un fost coleg de facultate. Așa am procedat și acum, când m-am întâlnit la Veneția cu Ina Cîrlan. Ne-am sincronizat la telefon și, la coborârea de pe vaporetto în Piața San Marco, ne aștepta pe chei, împreună cu băiatul ei cel mic, Rareș. A stat cu noi o zi întreagă și pot spune că, în mod cert, a fost cea mai agreabilă zi din Italia. Ina are spirit de observație, o conversație spumoasă, plină de umor și o comportare degajată, lucruri care se reflectă și în scrierile ei. I-am reproșat că nu mai apare pe site-urile literare și mi-a dat explicația – are propriul ei blog, scaietina.com, pe care de atunci îl vizitez cu regularitate.



Cu Ina și Rareș în Piața San Marco


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!