azi pe dealuri caii ieșeau încet din umbrele călăreților.

am îngenuncheat cândva în tine ca într-un templu de ceață

nu peste mult timp ne vor înghiți șosele și trenuri
vom alerga pe linii de fier și de foc
nu peste mult vor asfalta drumul spre înlăuntrul nostru
vor cimenta încrederea unul în celălalt
vor întări legăminte
și corzi de oțel vor cânta în locul nostru
nu peste mult din muțenia ta va crește un copac nespus de înalt
un arbore al tăcerii
și asta va fi tot ce ne va rămâne.


înțeleg că te opui.
înțeleg asta din felul în care mâinile tale au început să înflorească
din felul în care ochiul tău înfruntă răsăritul
din felul în care alături umbrei mele
umbra ta lucioasă din care ieși noaptea
ca un cal negru
și alergi liber pe câmpia de piatră din sufletul oamenilor care dorm