Mă întorc în mine din lungi peregrinări prin sentimentele altora.
fața mi-o spăl, curățindu-mi bine ochii cu roua rece și tomnatică
pe care o adun de pe iarba rămasă necosită în ograda bunicilor.
sufletele lor sălășluiesc încă în podul casei. de-acolo răspund salutului meu,
urându-mi bun venit, deodată cu cântatul cocoșilor de pe lângă casele vecinilor.

Nu-mi văd bunicii, dar îi simt. știu că ei mă privesc… aș vrea
să mă așez iarăși pe brațele fiecăruia dintre ei și să ascult povești.
pe prispa cu lutul scorojit mă așez de parcă ar fi genunchiul bunicului.
o adiere de vânt trece pe fața mea, îmi face simțită mâna bunicii, așa cum era
mult timp în urmă, fără vlagă, împărțitoare de mângâieri nepoțeilor. ce fiori.
și ce cuvinte simple, calme, cu nuanțe de glume și totuși pline de povețe.

De ce vor fi plecat dintre noi? e tare bine să vorbești cu bunicii.
privesc doar casa lor acum și-i văd pe ei prezenți
chiar dacă s-au dus cu tot cu lacrimi