pășim în urma câinelui
cu ochiul închis și toată asprimea pielii
firul nu mai e același
nici vântul
de când cea mai mică legănare de ape
ne-a cuibărit în oase șir
de copaci înalți
pe calea repetiției

*

invidia s-a îngrămădit în case
și cine și-ar fi putut închipui
că vom uita
prima literă din oameni
scuturându-ne pleoapa
de aceste clipe
nomade

**

sfâșiem pământul până aici
prea aproape de coastă
nemaiputând îndura
teama
și masa la care am mâncat ne va fi destinul
cuvântul supus de bărbat
iluzoriu
când nu mai avem habar de cai
și punem la socoteală doar câinele

***

blesteamă-ne medieval, Doamne
încă o dată
cum ai pune la loc două slăbiciuni
purtând calul de căpăstru
în cel mai simplu chip

****