apoi, dintr-o dată, impulsul de a
muta cana de cafea de pe măsuță,
de a o mișca din locul acela.

am schițat un gest de ridicare a
mâinii abia perceptibil, dar am
rămas la locul meu, în fotoliu.

de trei zile n-am mai văzut luna
roșiatică peste blocuri, n-am mai
simțit frigul dimineții pe chipuri.

am rămas tot în ziua aceea ce
are paloarea obrazului proaspăt
ras, al unchiului meu proaspăt
mort. suntem tot în ziua aceea.

în răstimpuri, pentru câteva clipe,
văd clar străduțele înguste, albe,
simetrice, ce duc la șosea, spre pod.

după aceea, george împarte
grămăjoara de praf în trei linii
subțiri și egale, și eu o privesc
pe irina în ochi și ea mă privește
pe mine. și nu contează deloc
ce își spune în clipele-acelea.

mă gândesc, suntem liniștea care
crește în colțuri, prin poduri.

lor nu le e clar, dar eu știu prea
bine. cănd se ridică și umblă prin
cameră, ei de fapt simt că în
curând vor fi doar o absență, cu
care ceilalți au învățat să
treacă prin zile, să trăiască.


Trimis de pe iPhone-ul meu