Era un băiat blonduț, înăltuț și cu fața plină de pete roșii de parcă avea mereu coșuri care erau spre trecere. Avea ochii albaștri sau verzi, nu-mi mai amintesc exact, dar mi-ar plăcea să fi fost verzi, cred că i se potriveau mai bine! Atunci când stătea lângă mine obișnuia să-și așeze picioarele unul peste altul, ca doamnele. Nu-mi plăcea asta!

„Are leucemie! N-ai văzut ce bube are pe față?”. Ba da, văzusem, dar atunci aveam și eu bube pe față și nu aveam leucemie. Aveam doar hormoni și sebum în exces. „Are cancer sau ceva asemănător” îmi spunea alt copil de vârsta mea cu indiferența caracteristică vârstei respective.

Eu eram cam de 10-12 ani, el era deja major sau aproape atingea pragul ăsta. Lucra la o moară, căra sacii pe acolo, uneori mai și fura. Deh, îi trebuiau bani pentru țigări, ieșit la discotecă și, mai ales, pentru surioara și fratele lui! De fapt, nu mai știu sigur dacă avea o soră, dar parcă da, însă un frate mai mic sigur avea de întreținut.
I se spunea Doru al lu' Turcu din cauza tatălui lui. Poate că ăsta era numele de familie sau poate era doar tătar sau de altă nație minoritară de prin Dobrogea. Pentru că de acolo era originar. Știu sigur că atunci știam dacă îl chema Teodor Turcu, pe scurt Doru, sau era doar o poreclă. Acum nu mai știu. Turcu ăl bătrân se comporta aprig ca un adevărat urmaș al tătarilor: avea un cal pe care-l chinuia neîncetat și atât de tare încât dacă stăteam în casă și se auzea o căruță trecând în viteză bunică-mea știa că e vorba de Turcu cel nebun. Atunci când era beat sau doar nervos, Turcu cel mare își confunda copiii cu calul: îi lega de pat si-i bătea cu biciul. Așa se face că Doru a crescut urându-și tatăl și s-a angajat la moară ca să aibă și cei mici ceva de mâncare.
Cu Doru stăteam pe canapea în serile de vară și se băga și el în jocurile noastre de „Flori, Fete și Băieți”, îmi povestea lucruri de om mare, cu servici, mă întreba ce băieți îmi plac și îmi dădea țigări. Fuma țigări mai bune decât cele pe care le furam eu din portțigaretul bunicului meu. După ce fumam, îmi marunțea frunze de lămâiță pe care le mestecam sa nu simtă vreun adult miros de tutun. Îmi povestea vrute și nevrute și-mi părea rău când vineri seara nu-l vedeam pentru că era la discotecă sau când observam că cei 2 băieți mari ai vecinilor îl tratau cu ironie și dispreț.


Nu eram îndrăgostită, mi-era însă drag pentru că mă băga în seamă, deși era mare, iar eu doar un copil. Eram destul de mândră în sinea mea de prietenia cu el. Evident, când a venit toamna și am plecat acasă nu m-am mai gândit la el. Aveam altele pe cap, vara trecuse, acum aveam de învățat, vara viitoare poate jucăm iar „flori, fete și baieți” la canapea, dar mă mulțumeam să o mai întreb din când în când pe bunică-mea ce mai face.

„A murit Doru al lu' Turcu, îl înmormântează azi!”. Nu știu cum de în acea zi, 3 sau 4 ani mai târziu, m-am nimerit în vizită la bunica. Am fugit repede la colț să-l văd și eu, dar din remorca tractorului nu se vedea nimic. Da, la țară oamenii mai bogați sau care își iubesc cât de cât morții, fac dintr-o remorcă de tractor dric. Și se apucă și mătură mătasea de porumb sau frunzele de iarbă pentru a face loc ultimului pat al vreunei rude.
Din colț în colț se opreau ca să arunce cu bani și să cânte popa. S-au oprit și la colțul unde eram eu. Nu-l vedeam decât pe fratele lui, sprijinit cu brațul de dricul-remorcă și plângând. De fapt nu-l vedeam plângând, îi vedeam doar umerii tremurând puternic. Mi-a venit și mie să plâng.
Mi-am amintit de ultima dată când l-am văzut pe Doru: tocmai venise autobuzul, stăteam la coadă să urc și l-am văzut venind. Sau m-a strigat el pentru că eu oricum nu l-aș fi recunoscut. Nu s-a urcat, m-a întrebat doar ceva, nu mai știu ce. Încerca să zâmbească. Am urcat, m-am așezat pe un scaun și i-am făcut cu mâna. Era slab ca un cadavru, ochii verzi sau albaștri nu se mai vedeau din cauza pomeților ascuțiți. Când încerca să zâmbească pielea lui făcea cute ca la un om bătrân. Stătea cocoșat, avea picioarele rășchirate de la genunchi în jos, iar genunchii și-i ținea împreunați și se vedea că îi tremură. În mâna dreaptă ținea o țigară aprinsă. Degetele erau la fel de groase precum țigarea...


Doru a murit de SIDA. Când era mic, la Constanța, asistentele i-au făcut o transfuzie sau o injecție cu un ac nesterilizat și l-au infectat