De la o vreme-ncoace, ma prea-strang bratele straine, cu gesturile lor sacadate, in care ma prabusesc spre a ma adaposti de furtuna din mine.

De la o vreme-ncoace, ma prea-strang cuvintele altora, ejectate din preaplinul vidului propriului destin.

Aproape ca nici nu le mai aud,

Aproape ca nici nu-mi mai simt surzenia la ele…

De la o vreme-ncoace, ma prea-strang hotarele nazuintelor mele si barierele asezate de altii in calea mea catre zbor,

Ma prea-strange bocetul fatarnic si zadarnic al micii mele lumi,

Zambetul si lacrima nascute-n eprubeta, spre-a-mi darui ofranda pe care nici eu n-o cer si nici ei nu o au a oferi.

Si ca-ntr-o menghina ma prea-strange sablonul strain de mine,

spre care ma simt impinsa cu bocancii invizibili ai celor ce-si aroga dreptul de a se autointitula prietenii mei.

Si poate ca nu a lor este vina acestei stransori,

Poate ca eu m-am aruncat cu mult prea multa sete de om intre clestii acestia atat de ingusti ce musca acum din sufletul meu…

De la o vreme, ma prea-strang zabrelele in umbra carora mi-am ascuns adevaratul chip, adevaratul vis, adevaratul drum.