“capul în mâini, neclintită. îmi plac furtunile pentru că mă tem de ele: aceeași zbatere a inimii înaintea lacrimilor.

mi-am spus că toți suntem singuri într-o lume singură, mi-am spus căutând.
când nu știi ce cauți, întinzi mâinile în întunericul din tine și luminezi întreaga depărtare dintre două suflete. când nu te știi căutând, miracolul scoate limba la tine copilărește și tu nu poți decât să-i zâmbești înapoi.

până pe când se-ntrec furtunile pe străzi și hoinăresc prin sufletul tău.
atunci se prăbușesc valurile peste cele mai înalte culmi, atunci ochii mei tac, tac la nesfârșit. doar să nu plângă.

am înghițit sarea acelor lacrimi și-am râs motivând un fum de țigară, un soare prea plin, prea albastru. dar la granița acelor priviri se terminau orele iar sufletele noastre vegheau. nu mi-am dat voie să-mi doresc, dar îți ceream totul, predestinat. izgonirea ta nu-mi va aduce decât viscol când somnul va bate târziu în retragere...

până atunci, te iubesc. de atunci încolo, mâinile mele mă vor închide doar pe mine căuș."