treceam aseară pe lângă o biserică. una din cele două pe lângă care trec și-mi fac și eu cruce,
sunt în rândul lumilor,

una are grădina plină de flori, maci rozii, doar în acest iunie, adunat
la fiecare iunie de atunci, acum și-n vecii vecilor,

cealaltă plină de câini care nu mă latră, acolo e preotul despre care zic oamenii că ar da câini și pisici la slujba de duminică,
odată o femeie se băgă în vorbele mele cu prietenii mei - noi vorbim doar despre pisici -
am și eu un pisic, mi l-a dat preotul, la biserică mi l-a dat, se lăuda femeia, între timp mi s-a spus, creștinii cred că animalele nu au suflet, dar
ce e altceva sufletul decât chestia 'ceea pe care nu o vedem, nu o auzim, și totuși o hrănim zilnic, cu toată dragostea -

despre dragostea mea însă n-aș scrie într-atât de multe cuvinte,
ca și cum din ea va rămâne doar tăcerea dintr-o biserică

alteori mă uit la oamenii care își fac cruce, grăbiți diminețile să ajungă la joburi, acri, abia treziți din somn,
cu o cafea în mână sau cu câte o pâine, seara, spre casă, și mă întreb,
care e povestea femeii aceleia îmbrăcată în haine second hand, de are nevoie de trei cruci în stația de la teatru,
ce poveste are bărbatul acela îmbrăcat business și pentru cine își face repede o cruce
și de ce, doamne, iubirea nu ne ajunge niciodată

apoi îmi imaginez cum din toate acele povești de viață, le decupez numai moartea,
îmi duc crucile zilnic, iar de ceva vreme, mă gândesc serios să și intru