nu lucruri, nu oameni uit, noroc că strivesc într-o lume minusculă
mai întâi dimineața aceea cu strigăte de foci și caloriferul galben ca un submarin
când eu eram într-o pulbere și tu credeai că-i de fluture
așa m-ai trezit întotdeauna, ciocănind ușor cu degetul în geam
mii de flamingo deodată

câteodată trec copii, ei sunt singurii curioși
își lasă tricicletele în iarbă pe fereastră rămân
urme de cretă sau doar tremurul acela când te faci nevăzut
și totuși ei simt mirosul de șoareci din tine, ei văd
și bomboana de mentă lipită de haine

și totuși n-a murit nimeni în fața casei mele
nici măcar un câine otrăvit, oricât ar părea de fantastic
e-un zvâcnet continuu din care-mi fac loc netezindu-mă
în fond am văzut un puști făcând aproape același lucru
avea un pumn de omizi și unul de var
și viața mergea înainte

torn apă fierbinte peste cuibul de șoareci
și-i doar o intermitență de care-mi feresc ochii
până și casa are întreruperile ei și nu mă mai uit
nu-i nicio diferență, am trecut mereu prin distanța aceea minusculă când încă mai simt și-apoi nu
poate doar
poate doar miile acelea de păsări deodată