ținea doi greierași în palmă, ai grijă mamă, i-am spus, îi strivești
apoi femeia lungă ieșind din mormanul de frunze
s-a strâns lângă noi ca și cum ne-am fi cunoscut pe drum

mereu am crezut că omul se-mpușca lângă un zid alb, dar execuția e cu mult mai măruntă
e ziua în care faci prima confuzie între o ceașca răsturnată și ceva total neasemănător
e țipătul acela prea verde pentru foc, e mâna mea tremurând
deasupra lămpii pentru-o atingere închipuită cu totul altfel

și nu mi-e sete, mă trezesc noaptea să umblu
de la un capăt la altul al casei țăcănind cu un pix cum mi-aș scrie în palmă
știu oricum c-am să uit, știu trosnetul lemnului când începe s-acopere
cum m-aș vârî sub pat îndesându-mă să caut
un ciorap și-o pereche de greieri
de care chiar nu-mi pasă, copilule, i-am spus
i-am spus de-atâtea ori

uite ce fac, doar uită-te cu atenție
în mâna stângă duc un copac cu rădăcinile în sus
nu-i fiindcă pot visa pe orice scaun care legănă, nu-i fiindcă umblu noaptea ca o bilă cu tuș
încerc figura aceea în care smulgi chiuveta și-o arunci deodată prin zid

femeia lungă ieșind din mormanul de frunze
abia atunci a ridicat ochii de fum
ca și cum în sfârșit aș fi reușit o ruptură
suficient de mare
exact prin ea