Tălpile mele tocite
pe tine te caută,
vechea-mi cărare.
Pe unde ești, vino!
Călăuzește-mă spre zenit
pulbere stelară,
zâmbind a doua oară.
Zâmbet diafan precum Lumina
ce înmănunchează culorile toate,
(toate culorile curcubeului
prin care mă regăsesc
fără a fi una din ele).
Poartă-mă din nou în jurul mesei
să aud cum scaunele-mi spun: „stați cu noi”;
pentru a desluși încă o dată
cu ochii conturul orizontului,
frunza lui albastră
vestitoare a primăveri
ca-ntr-o iubire albastră
peste durere.
Să mă conduci, cărare
pentru a înțelege a doua oară
ce cuprindeau mâinile
la împreunarea palmelor,
cum arătau în strângerea lor
fără mănuși.
Potecă, unde ești?
Să mi se așeze munții în față,
codri și stânci abrupte,
voi îndrăzni o cale
ce-nvechește pasul meu…
Cărare știută a primului vis,
dintre toate senină, romantică,
(dacă aș pierde-o nici drumul larg
nu l-aș recunoaște), anonimă, unde ești?
Te-au dus vremile?
Așează munți în fața mea
cu drumuri întretăiate de urme.
Cu ochii minții
măsor lungimea potecilor
străbătute
și mă surprind,
sunt paralele
au numai început,
ca orice lucru de durată,
un punct de început și de sfârșit,
contopit…
sfâșiat sunt de întrebări,
de spațiul fără răspuns.
Emil, Judea