Arcibald mi-a spus că bunică-sa, după ce citea ziarele, făcea cocoloașe din câteva pagini, pe care le-ndesa apoi între dulapul de haine și zid, dar și că sub dulapul din bucătărie îndesa numai papucii și pantofii terminați și că refuza să-i spună dacă el ar fi-n stare să facă așa ceva pentru a păstra ipostazele trecutului. Cu un sentiment de refugiu mi-a mai spus că noul mercur (?!) are valențe nemărginite și înfiorătoare.

Pe mine m-a apucat un sentiment de iubire ucigaș în timp ce el îmi spunea toate astea. Fără să-i cer amănunte criminalistice m-am uitat rotund, chiar sferic, iar după toate cele l-am întrebat dacă știe pe ce lume este, ori dacă știe în ce lume trăiește. Că lumea și amănuntele nu contează era răspunsul așteptat de mine, însă el m-a rugat să-i aduc un pahar cu mare adâncime în care să-și poată turna amarul, apoi am făcut un front comun bine delimitat.
Înainte de-a pleca mi-a spus că lumea nu-i ca naiba și nici ca girafa aia plină de rafturi dalileene din care ignorăm esențialul perimetrelor. Mi-a deschis ochii, însă mi-a pârlit genele.

Pe pipăitelea am scos soneria din priză și-am adormit încălțat și-mbrăcat… ca o vacă nemulsă, dar plină de bucurie.