Pregătesc un laț de idei pentru vise, dar mă împiedic într-o buturugă și dau vina pe mușuroiul de cârtiță. Norocul meu: de sub zăpadă îmi zâmbește un ghiocel. Primăvara e pe aproape: dă impuls mugurilor să iasă din coarne, mângâie ușor colțul ierbii aflat sub colțul pietrei, apoi își arată și ea dinții zâmbitori.

Cum n-am prins niciun vis, am căzut în plasa realului. O armată de furnici mărșăluiește spre mușuroiul încăpător. Trece un bidiviu cu o muscă în spinare. Ce mândră e că știe să-l strunească!

De după un tăpșan apari tu, cu ochii îmbrăcați în culoarea dimineții. Le verși roua în cupa ghiocelului și pregătești un elixir pentru îmbătarea iluziei. Mă dau doi pași înapoi să te privesc mai bine, apoi mă înfoi asemenea cocoșului înainte să anunțe ceasul trezirii. Te rotești ca floarea-soarelui și mă mir că, în sfârșit, ai ochi pentru mine. Chiar așa, înrourați de o dimineață fecundă.

N-am prins, cum spuneam, niciun vis, dar am evitat naufragiu-n absint. În părul tău, viața își unduiește formele știute. Nu mai am nevoie de laț, m-așez pe o buturugă și-ți scriu acest poem nebunatic (are și el conștiința mușuroiului în care se strânge totul, și vederea ascunsă a orbetelui). Nu mai vreau să uit nimic, ești mai aproape decât primăverile strânse-n buchetul vârstei. Acest buchet se strânge acum la sânul tău primitor.