Carl Gustav Jung spunea că „Cel care privește în exterior, visează. Cel care privește în interior, se deșteaptă.” Poate că astăzi este clipa în care, cu adevarat, înțeleg la ce se referă. Am vrut, deși poate nu am încercat, să mă îndrept în partea a doua al vorbelor sale. Ceva s-a întâmplat, și m-am pierdut undeva, aruncat cu brutalitate în prima parte.
Astăzi viata mea este pierdută în semnificație. Orice zi și aproape orice lucru sunt pierdute într-un timp care trece prea greu. De trăit, nu dau dovadă. Aștept timpul să treacă. Sperând să pierd cât mai mult.
Deci da, viata mea este ca un desert. Nimic spectaculos. Același nisip prea fierbinte sau prea rece ca să mă poată bucura. Fără poteci, fără obiecte distincte și un orizont gol care nu-mi va spune niciodată încotro s-o iau.
Pare o priveliște sinucigașă, dar din păcate nu este. Ca orice lucru lumesc, oferă portițe. Universul astă rece și prea corect are ceva de împărțit cu sinucigași. Tocmai de aceea, în deșert, se găsește câte o piatra sub care să te adăpostești, visând la țeluri neîmplinite. Câte un cactus, atunci când ai nevoie de o pauza de nepăsare. Și cu adevarat îmbucurător, mai vine în cale câte o oază, simțind adierile răcoritoare ale prieteniei. Este plăcut, deși tufișurile ascund animale care vor supremația lăcașului.
Poate fi un test, deși în aceeași măsura o pedeapsă. Fiecare zi este o tortura sublimata de vise încurajatoare. Vise ce-mi cataloghează exteriorul mult deasupra amărâtului care șchiopătează peste dunele de nisip. Viata mincinoasă care-mi atrage atenția de la adevărata realitate. Chiar sunt acel tip de lași care așteaptă până în ultima clipă, ultimul strop de rezistență, la prima lacrimă care ar trebui să curgă, pentru a acționa. Iar eu sunt un tip rezistent. O bomba uriașă care nu va fi niciodată suficient de tare lovită pentru a exploda.
Azi am privit mai atent în jur, s-au mai degrabă am dat atenție unui lucru pe care îl știam deja. Inconștient am lungit drumul încercând să ocolesc ceva. Acel loc unde se afla toate manetele, toate globurile de cristal și adevarul nedescifrabil, dar intuitiv. Un loc despre care nu știu dacă este un castel grandios sau un fort rudimentar. Nici dacă strălucește sau dacă este în ruina. Diferența asta dintre ce a-și vrea și ce este, devine prea copleșitoare pentru a fi cunoscută.
Odată am avut pasiunea de a ridica o construcție magnifică, într-o junglă pe care o iubeam. Astăzi, jungla este un desert, iar eu am uitat ce am realizat. M-am lăsat tras de minciunile, trădările, dezamăgirile și prostia să decidă ce impresie pot lăsa.
Acestui desert îi lipsește îmbrățișarea mult necesara... căldura liniștitoare... afecțiunea motivantă...
Îmi pare rău C. G. Jung pentru a nu-ți pot urma învățătura. Este o lupta ce o duc singur.