N-aș fi reușit să scriu cartea dacă nu descopeream acest site și exigențele lui literare. Primele texte, trimise spre postare, au fost refuzate pentru corectură. Nu m-am supărat prea tare ci am căutat să văd unde sunt greșelile, și am reușit. Am continuat să public, aproape 5 ani, de 3-4 ori pe lună, sub formă de foileton, fragmente din roman. Mi-au prins bine și comentariile semnate de Mihai Traista, Emilia Gunea, Dârzu Andrei Ovidiu, Ioan Crișan, Doru Emanuel Iconar, Ela Victoria Luca, Silviu Dachin,Cornel Rodeanu, Plopeanu Petrache, Ioan Mircea Popovici, Miclăuș Slvestru, Emil Iliescu, Ani Lorei Mainka, Dana Ștefan (care a și înstelat un fragment) Lesenciuc Teodor, Nicolae Sorina, Roșca Florin, Mihai Cucereavii.
Sursele pentru redactarea celor 569 de pagini tipărite au fost: amintirile mele din spusele bătrânilor, o serie de fotografii de epocă, scrisorile de pe front ale tatălui meu, răspunsurile ce i le-a trimis mama, corespondența dintre ei înainte de se căsători. Toată această arhivă a stat mulți ani în pivniță, bine închisă, în cufărul de lemn cu care făcusem cei aproape trei ani de armată la zi.
Cartea a apărut la editura Arhip Art la începutul lunii septembrie 2012. Coperta 1 este o fotografie a satului Ruși văzut din cimitirul în care își dorm somnul de veci o parte din personajele cărții. Pe ultima copertă poate fi văzută o vedere din anul 1931 a stabilimentul băilor din Olănești. Aici, în acest sat, se petrece o altă parte a acțiunii.
Iată și prefața pe care a binevoit s-o scrie domnul George Arhip editorul cărții:

Un Drum…

De multă vreme nu am mai avut ocazia, ca editor, să întâlnesc o carte de calibrul celei de față. Nu mă refer aici la numărul de pagini, ci la conținutul de idei și la măiestria construcției, precum și la harul autorului de a conduce cititorul în miezul unei realități psihologice construite și de a-l ține, până la ultima pagină, într-o lume care nu este în mod obișnuit a lui, a cititorului, dar care devine a lui pe de-a-ntregul.
La o primă impresie – impresie generală, bineînțeles – cartea lui Nicolae Tomescu este un manual de istorie. Altfel scris decât suntem obișnuiți, dar carte de istorie. Această impresie ar putea fi întărită de faptul că însuși autorul a fost dascăl de istorie (și este încă – o astfel de meserie-vocație devine o a doua natură). O carte de istorie scrisă altfel, cum spuneam. Scrisă de personajele ei, de viețile lor, de bucuriile și necazurile de zi cu zi, dar și de gândurile și năzuințele lor ce transcend (fără ca autorul să cadă în didacticism) imediatul și țintesc spre principii și rosturi ce țin de colectivitate, la nivel mic, dar și de un nivel mai mare – națiune sau națiuni în interacțiunile lor. O astfel de abordare a istoriei am mai întâlnit-o și la alți scriitori, iar primul care-mi vine în minte este Cezar Petrescu, cu al său roman, „Întunecare”. O oglindire a vremurilor și prin mintea vlădicii, dar și prin mintea opincii. Și prin cerneala ziarului ori prin bâzâitul „drăcesc” al radioului cu galenă, dar și prin gândurile rostite cu glas tare sau mai cu fereală de către oamenii supuși acelor vremi, fie ei intelectuali ori țărani fără carte.
Mai dă seamă cartea lui Nicolae Tomescu despre viața satului românesc înainte de primul război mondial, dar mai ales între cele două mari conflagrații, după Marea Unire de la 1918. Aici, autorul a avut materie primă din belșug. Parte din rădăcinile sale – dinspre tată, îi sunt din fostul regat, din zona Olăneștilor de Vâcea. Cealaltă parte, ramura maternă, este peste munți, în inima Ardealului. Ce miracol mai mare pentru un scriitor care se apleacă asupra vieții semenilor decât această situație? Și ce sursă mai bogată decât viața celor două lumi pe care autorul le cunoaște prin propria experiență, încă de la naștere? Câți creatori se pot oare bucura de privilegiul de a înmănunchia în mintea și în sufletul lor și în scrierea lor esențele care diferențiază, dar care și adună sub același Dumnezeu viața din comunități aparent neasemănătoare? Cu mare măiestrie zugrăvește Nicolae Tomescu viața satului, fie acesta din Ardeal ori de peste munți, de la „oltenași”, realizând tot timpul paralela asemănări – deosebiri în obiceiuri, tradiții, dar menținând continuu un fir comun, esența: miracolul vieții, atât în individualitate, cât și în comunitate, o comunitate mai aparte, mai ales în Ardealul din acele vremi, în care românul a interacționat și cu sasul vecin cu el, și cu ungurul stăpân pe țară, dar și cu țiganul din capul satului. Este, sub acest aspect, cartea lui Nicolae Tomescu, un ochean prin care cititorul privește și își face o idee mai aproape de realitate despre conceptele de interculturalitate și multiculturalitate – atât de vehiculate azi în literă, dar atât de viu trăite în spirit de neamurile adunate la un loc sub soarele ce încălzește la fel această parte de lume. Poate însemna această carte, din acest punct de vedere, o lecție atât pentru omul de rând (care are nevoie, în mod firesc, de continue confirmări și reconfirmări), dar mai ales pentru politicianul (de acum sau dintotdeauna) făcător de reguli ce se vor sinteze înainte de o prealabilă scrutare analitică „pe teren”.
Mai este cartea lui Nicolae Tomescu o privire avizată asupra dascălului de la sat (și nu numai de la sat), primul deschizător de minți și primul „luminător”, alături de preot. Se așezase, cumva, în locul cuvenit, rostul și viața dascălului, în urma reformei învățământului realizată de Spiru Haret în Regat, în ultimii ani ai secolului XIX, reformă extinsă și în Ardeal după Marea Unire din 1918. I se dăduse dascălului acelor vremi rol de seamă în viața comunității. Cuvântul său era sfânt și deseori dascălul reprezenta instanță de judecată, la fel de prețuită ca și cea a preotului („Să-l întrebăm pe domnu’...”, „Te spun lu’ domnu’...”). Și lucrul acesta se întâmpla și la vreme de pace, și la vreme de război (când, din păcate, dascălii erau trimiși în prima linie și erau primii sacrificați...). De bună seamă, posibilitățile actuale depășesc de departe pe cele ale secolului trecut, dar tot omul este miezul tuturor lucrurilor, iar cuvîntul ori numai privirea celui pe care l-ai investit cu încredere (și speranță) contează mai mult decât o mie de cuvinte citite în ziar ori pe internet. Și totuși... Și totuși, nu pot să nu mă gândesc la o anecdotă cu gust amar... Un profesor al zilelor noastre se adresează ministrului său: „Domnule ministru, lămuri-ți-mă, vă rog. Cum se pune accentul corect: profésor sau profesór?” La care ministrul i-a răspuns: „Domnule, în zilele noastre nu se mai pune niciun accent pe profesor”...
În caleidoscopul acestei cărți întâlnim – cum se putea oare altfel într-o lucrare atât de vie? – și o „carte a nunții”. Dincolo însă de ritualul pețitului sau de ritualul nunții propriu-zise, am întâlnit o căldură, o curăție și o gingășie a sentimentelor și acțiunilor pe care le dezvoltă atât protagoniștii, cât și cei din jurul lor, încât l-am văzut dintr-o dată pe Nicolae Inocențiu Tomescu într-o altă lumină. Am văzut, dincolo de dascălul de istorie și de condeierul priceput, pe omul cald, viu, sensibil, drăgăstos, bun, nereținut în revărsarea căldurii, vieții, bunătății, dragostei. Omul Nicolae Tomescu se revarsă spre cititor (și, de bună seamă, spre personajele sale) firesc și înălțător în același timp, dar nemelodramatic. Face acest lucru cu atâta naturalețe, încât sunt convins că această „carte a nunții” a scris-o „dintr-o bucată”, fără reveniri. Dar este oare nevoie de ajustări și reveniri asupra cuvântului atunci când vorbești despre firesc și, mai ales, despre dragoste?

*

Am lăsat la urmă ceea ce este evident pe tot parcursul cărții. Scrierea lui Nicolae Tomescu este un omagiu adus părintelui său, Nae Tomescu – personajul principal, dar și bunicilor și neamurilor apropiate. De altfel, autorul își începe cartea cu o dedicație: „Nepoților mei, pentru a-i ajuta să-și cunoască originile”. Este cartea aceasta un act de responsabilitate pentru urmași, oferind acestora putința de a-și cunoaște rădăcinile, chiar dacă într-o formă romanțată. Dar oare nu poveștile sunt cele mai bune vehicule pentru informații și învățări?
În același timp însă cartea este o datorie plătită sie însuși. Prin datoria față de înaintași și față de nepoți, Nicolae Tomescu îndeplinește o datorie față de sine însuși, în primul rând. Scriind cartea vieții lui Nae Tomescu, autorul și-a cunoscut rădăcinile și altfel, nu doar informativ, ci, mai ales trăind dimpreună cu acestea, reușind astfel ceea ce nu foarte mulți reușesc în viață: să se cunoască pe sine și să se împace cu sine. Să răspundă, zugrăvind frământările altora, frământărilor proprii. Să răspundă Marilor Întrebări ce ne însoțesc în Drumul Vieții, încă de la naștere, într-un mod mai mult sau mai puțin conștient și intenționat, dar, cu siguranță, conștient și adesea obsedant-responsabil după ce timpul ce ne-a fost dat să-l trăim în această lume ne anunță că a trecut de jumătate: Cine suntem? De unde venim? Care este rostul nostru? Cât am împlinit din acest rost? Ce lăsăm după noi în afară de un nume pe o cruce, și aceea supusă cariilor vremii? Încotro ne îndreptăm? Spre Marele Necunoscut? Și ce ar putea fi acest Mare Necunoscut spre care ne îndreptăm? Și acest Mare Necunoscut va fi oare (spre liniștirea noastră) la fel de necunoscut ca și Marele Necunoscut în care am pătruns atunci când am venit pe lume?...
Nicolae Tomescu scrie această carte la vremea potrivită pentru astfel de întrebări. La vârsta de trei sferturi de secol, cum îi place să spună, vede viața în esența sa filozofică, iar din privirea asupra Drumului, acest Mare Necunoscut, împărtășește, într-o curgere firească a zicerii, și nouă, cititorilor mai tineri sau mai de demult, mai înțelepți sau încă în căutarea înțelepciunii.

George Arhip
Iași, la 3 septembrie 2012


Nu pot să nu fac o mărturisire: Crescut și educat în perioada comunistă n-am avut convingeri mistice. Și totuși… Prin anul 1985 am început să-l visez, obsesiv de mult, pe tata care murise pe front, la Iași, în iunie 1944 când eu aveam doar câțiva anișori. I-am făcut o slujbă creștinească de pomenire și nu l-am mai visat. Apoi, ideea de a scrie despre el și despre alții dragi mie, ce nu mai sunt, mi-a venit într-o după amiază de vară. Fiind cald și eu obosit am intrat în catedrala metropolitană ortodoxă să mă odihnesc. Aici, privind în liniște picturile murale am redactat, în minte, primele pagini ale cărții.