Nu e nimeni. Ce prostie... să negi negația. Totuși nimeni nu răspunde când strig, nici măcar nu râde cineva când spun “te iubesc”. Nu mai spun de ceva vreme... nu mai am cui. Ce doare mai rău ca singurătatea? nepăsarea, ignoranța. Să pretindă cineva că te iubește dar să fie complet nepăsător la ce te doare și ce simți e mai rău decât să fi singur. Oare ce e mai bine... să vorbesc singur sau să îmi spună cineva să tac. Nu te mai vreau lângă mine. Vidul din jurul inimii mele nu e la fel de rece ca lispa ta de atenție. Nu sunt singur, dar așa mă simt... nu sunt singur dar aș vrea sa fiu.Măcar atunci aș avea o scuză să mă plâng.
Mă simt în plus. Între oameni care încearcă să se bage în seamnă simt că nu mai am loc. Prefer să stau departe de ei, în golul meu în spațiu unde nu e nimeni e mai bine decât între voi, ființe superficiale și fără un rost pe lumea asta. Ce vă doare mai rău? dezaprobarea voastră de către cineva sau aprobarea altuia în loc? Nu simt că aș avea loc lângă cineva, poate pentru că nimeni nu simte că ar avea loc lângă mine. Am încetat să mai doresc iubire, sau măcar un fir de prietenie. Acum vreau doar să scap de vocile care mă urmăresc peste tot să îmi amintească de faptul că nu e nimeni să mă critice. Nici nu mai vreau să fie cineva să mă alinte noaptea când nu pot sa dorm de lacrimi.
De ce plâng? Nu plâng de singurătate pentru ca m-am obișnuit cu asta.Nu plâng de disperare pentru că nu mai simt nimic înafară de gol. Nu plâng de dor pentru că nu mai iubesc. Atunci de ce...? plâng pentru a auzi ceva, mai bine imi aud lacrimile curgând decât reproșurile amintirilor de demult pe care le credeam de tot pierdute. În amintiri e singurul loc în care mai simțeam ceva, măcar durere sau ură. Dar acum nimci, doar golul lăsat în urmă de prea multă suferință.
Mereu singur împotriva demonilor, singur în noapte, singur între lacrimi...