Sergiu era un copil de spital
în fiecare zi înghițea același refren
"dacă îți iei medicamentele te faci bine și..."
minciuna creștea
mai întâi cât irisul ochiului
se strecura printre gene lăsând urme roșii
se mărea cât punga agățată în stativul metalic
din care se scurgea printr-un furtun transparent
lichidul agoniilor prelungite
se umfla
se spărgea ca o bubă infectată
miros de puroi și disperare inunda încăperea
spărgea geamurile și ieșea afară răsuflând ușurată
"a mai trecut o zi"
și-o lua de la capăt cu zâmbetul tremurat
schițat pe o coală albă

"dar până când?"își spunea
până când să poți suporta gustul de sare
să te faci că nu vezi
că nu auzi cum urlă ochii mamei cu lacrimi sparte în dinți

și nici nu aflase încă
dacă viața este precum un câine scăpat din lanț
sau colțul după care se ascundea

ar fi făcut orice să o mulțumească
ar fi dărâmat și munții dar ei apăsau acum prea grei
și-ar fi cusut în plus câteva branhii
să-nghită norul care se apropia
dar...
ningea
ningea cu toată furia neputincioasă
a unui copil de nouă ani

zăpada îl acoperea până la glezne
până la ochiul alb în care încremenise o mamă
și-o lumânare aprinsă aducea liniștea în care el se ghemuia