să mă avânt câțiva centimetri pe zi
încurajez cotloanele să-și ascută de umbra mea colții
seara târziu ies din colivie
stau la taifas cu morții mei
înnădesc viața din os în os
până spre dimineață
când lacrimile prind miros de tămâie
de fiecare dată mama cu năframa înnoptată pe cap
cu o mângâiere pe frunte
mă întreabă ce mai fac

tac...mă străduiesc să par că sunt
deșir o moarte
fugăresc un plâns
printre iertări desprind gura pruncului de sân și apoi oftez
oftez spre orizontul nimănui
să prind iluzia la urechea destinului prea surd să audă scâncetele
din piatra în care mă prefac uneori că dorm
spun „ bine ”
și dinții nu mă mai încap...