aerul își târâie cușca de iepuri crescuți
să văd cum le tremură umbra
când luna își înfige colții-
sânge înăbușit de strigăt

privirea foșnește-
veveriță veșnic flămândă
printre pomii decorați cu vizuini
nu-i loc pentru scorburi

de-atâta risipire
umblu cu o pânză de lumină încărunțită pe chip
și nu mai am timp...

de stânci mă țin ca de aripi
mușc din cer să nu mă strige iarba înapoi
când urc zdrobită
tâmpla muntelui coboară
turme de miei neprihăniți-
un fel de rătăcire în alb cu mine
cea neștiută, cea înghițită în fiecare zi de alt lup

mi-ai dat suflet, Doamne,
dar aș fi vrut și un trup să nu mă doară
de-atâta risipire

pământul.