două ore exacte am respirat împreună.
trupurile deveniseră un plămân
din care țipa dragostea.
ne-am iubit cu toată dăruirea,
am devorat pe rând,
albul de alb,
materia de materie,
pântecul meu poartă pruncul neînfășat
zămislit din vise,

ca o pasăre sălbatică prinsă în capcană
stai în mine, omule.

n-am unde fugi…

te las să mă locuiești
fără să cobor la prima încercare.

lumina urcă treptele șchiopătând
câine lovit cu pietre,

de ce aruncați domnilor, de ce ?
nu recunoașteți dragostea aproapelui?