e atâta toamnă atâta toamnă toarnă în mine
rugina țâșnește ca dintr-o fântână arteziană
sub piele un hățiș de ierburi strâng rup se împânzesc
într-o astfel de zi nici lacrimile nu au scăpare
se înmulțesc pleznesc și dau pe dinafară pe străzi
până se trezesc în fața unui copil
care împinge o inimă într-un cărucior cu rotile
rușinate se retrag în carnea lor
trupul și-a rupt din sine o noapte să oprească scurgerea asta hidoasă

respir…în sfârșit mă deosebesc printre șuierături
o voce îmi povestește despre o punte misterioasă
peste care trebuie să trec o lună roșie
și-apoi să mă învârt după ea până când pe partea cealaltă
se va ivi o apă în care dacă mă voi scălda
pustiul se va desface încetul cu încetul
și va fi liniște
liniștea aceea cu ochii mari și mâinile încrucișate
în care cineva este gata să-ți ia locul
în timp ce sufletul călare pe un iepure o ia la galop