Azi se fac șase luni de când a murit, la două fără douăzeci după-amiază. Țin minte cum am prins-o de încheietură, o să țin minte întotdeauna, era deja încheietura unui om fără viață. Suflet mai avea, i se vedea acolo, chinuit, învolburat, căutând o ieșire spre undeva mai bine. Era și nu era moartă, murise și nu prea. Cred că nu se poate determina un moment exact când un om încetează să mai existe. Moartea e un proces complex care, în cazul oamenilor nefericiți, încă se întâmplă când pare să se fi întâmplat deja, să se fi terminat. În cazul ei, deja se întâmpla de ani de zile. O vedeam dispărând zi după zi, din ce în ce mai neagră, mai slabă, mai inertă, ca orice om nefericit. Când am apucat-o de încheietură nu am făcut, de fapt, decât să încerc să o scot să moară ca orice om, din cauza vieții și nu din cea a morții prelungite în care avusese ghinionul să se nască.