Bacovia privește în pământ
cu ochi împăienjeniți
în jurul lui
orașul
un cearcăn de lumină
prea violet
să îndure primăvara noastră
plouă întruna
plouă cu spume
un pumn de frunze
tânguie tăcut
plopii s-au contopit cu umbra
vântul șuieră prin turle
din luna zgribulită
ies lilieci
noaptea-i de plumb
toamnă oriunde
dar nu ne pasă
cu sufletele suflecate
ne iubim ca doi nebuni