agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ The oak
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2014-05-16 | [This text should be read in romana] |
„Nu mai avem timp. Acesta este paradoxul: suntem atât de ocupați, încât ne-am descotorosit de tot ceea ce ne umplea timpul într-un mod semnificativ, iar ceea ce am pus în loc nu ne va mai oferi satisfacțiile pe care le obțineam din toate acele lucruri pe care le-am lăsat deoparte. Ne-am aruncat cu capul înainte spre nimic. Dar ce vom face când această epocă a prosperității va lua sfârșit, așa cum se întrevede deja?” (George Ritzer, 2010)
Acestea sunt doar câteva dintre numeroasele observații pertinente cuprinse în cartea „Globalizarea nimicului – cultura consumului și paradoxurile abundenței”, publicată inițial în anul 2004, urmând apoi să fie reeditată în 2007 în ceea ce avea să fie o a doua ediție, revizuită și adăugită, tradusă și în limba română și publicată în anul 2010 la editura Humanitas. Ar trebui să reflectăm îndelung la întrebarea adresată de George Ritzer, întrucât este la fel de actuală ca acum un deceniu, dacă nu chiar de-o actualitate mai stringentă. George Ritzer, sociolog american și profesor în cadrul Universității din Maryland, a scos în evidență, prin contribuțiile sale valoroase la cunoașterea cadrului social globalizat, o serie de aspecte sociale, politice și economice de maximă relevanță pentru oricine este interesat de traiectoria societății contemporane. „Globalizarea nimicului” este una dintre cele mai cunoscute lucrări ale acestuia, alături de „McDonalizarea societății”, carte la care autorul face referire și trimiteri în unele „puncte strategice” ale lucrării recenzate. În primul capitol al cărții „Globalizarea nimicului” autorul prezintă o radiografie amănunțită a globalizării și a efectelor acesteia, pornind de la principalele teorii politice, economice și culturale, introducând apoi, prin stabilirea unor puncte de legătură, două concepte cheie, subiacente conceptului de globalizare, și anume „glocalizarea” și „grobalizarea”, ca efecte directe ale tendinței accelerate către o „comunitate” (de interese) globală. Mai exact, cele două concepte fac obiectul unor abordări teoretice diferite, înrădăcinate în două școli sociologice proeminente, i.e. cea modernă și cea postmodernă. Din punct de vedere politic, ne amintește autorul, cele mai importante teorii ale globalizării sunt reprezentate de gândirea neoliberală, care militează pentru consolidarea unei piețe libere și pentru slăbirea intervențiilor din partea statelor naționale, și de viziunea „realistă”*, care susține că „globalizarea este rezultatul relațiilor de putere dintre state. Conform acestei teorii, statele își urmăresc cu orice preț propriul interes pe scena globală (dar și în interiorul granițelor) și fac uz de puterea lor pentru a promova aceste interese.” (Ritzer, 2010, 22) Aici este vorba, desigur, de faptul că Statele Unite, singura superputere rămasă în scenă la vremea respectivă, au abuzat de influența pe care au avut-o în plan internațional pentru a-și impune, prin violență directă sau simbolică, modelele de politică, economie și cultură în țările etichetate cu o ingenuitate mimată „în curs de dezvoltare”, cu scopul de a-și promova interesele „mai puțin legitime”. Mai departe, o importantă teorie economică a globalizării o reprezintă teoria sistemului mondial, care „ne oferă o viziune a lumii capitaliste împărțite în națiuni «centrale» și națiuni «periferice» (între ele situându-se «semiperiferia»). Teoria sistemului mondial este o abordare neomarxistă în care accentul se deplasează de la studiul exploatării proletariatului de către capitaliști în cadrul unei societăți capitaliste la exploatarea între societățile capitaliste care fac parte din sistemul mondial capitalist.” (Ritzer, 2010, 23) Companiile transnaționale sunt vârful de lance al sistemului mondial capitalist, care au dat naștere „clasei capitaliste transnaționale” ce vehiculează la nivel internațional „practici politice transnaționale”, iar „ideologia culturală a consumismului, propagată prin elitele culturale, pregătește terenul pentru acceptarea produselor oferite de companiile transnaționale.” (Ritzer, 2010, 24) Avem de-a face cu un sistem complex, tripartit, care se apleacă asupra culturilor-țintă sub forma unui triunghi al cărui scop este de a încadra întreaga lume între cele trei laturi ale sale, politica, economia și cultura. În cele din urmă, teoriile culturale, cărora sociologul le-a acordat mai multă atenție dat fiind că această carte tratează îndeosebi tema „culturii consumului”, pot fi împărțite în trei abordări majore, identificate ca atare de Jan Nederveen Pieterse (Ritzer, 2010, 26): diferențialismul cultural, convergența culturală și hibridarea culturală. Prima abordare se referă la rezistența pe care unele culturi (închise) o opun globalizării, acestea adoptând modelele impuse prin globalizare doar la suprafață, „în vreme ce structurile profunde ale culturii se păstrează (aproape) în întregime intacte”. (Ritzer, 2010, 26) Convergența culturală, pe de altă parte, prezintă o perspectivă ceva mai sumbră, postulând ideea unei uniformizări la nivel global, posibilă prin intermediul unor fenomene și procese majore ca „imperialismul cultural”, „occidentalizarea”, „americanizarea”, „mcdonalizarea” și „cultura mondială”. Toate acestea tind să estompeze diferențele culturale, urmărind o uniformizare generală, posibilă prin prisma raporturilor de forță dintre națiunile centrale, semiperiferice și periferice. Cât despre „mcdonalizare” (fiind un proces major al grobalizării), pentru cei nefamiliarizați cu noțiunea, aceasta „nu se referă la globalizarea unor produse alimentare omogene, ci la globalizarea unui set de principii și a unui sistem de operare”. (Ritzer, 2010, 27) În fine, hibridarea culturală este poate cea mai optimistă dintre perspective, întrucât, spre deosebire de convergența culturală, pune accentul pe apariția unor culturi unice, hibride, „care nu pot fi reduse nici la cultura locală, nici la cea globală”, luând naștere ca urmare a „integrării globalului și localului” (Ritzer, 2010, 29) Esența acestei ultime teorii culturale este încapsulată în conceptul de glocalizare. Ajungând astfel la cele două concepte cheie menționate la început, glocalizarea și grobalizarea, pentru o mai bună plasare în context, trebuie să indicăm originile teoretice ale acestora. Dar mai întâi e nevoie să arătăm că grobalizarea se referă la „ambițiile imperialiste ale națiunilor, corporațiilor, organizațiilor etc. și la dorința, dacă nu chiar nevoia lor de a se impune în diverse arii geografice”. (Ritzer, 2010, 33) Acest concept a fost introdus de autorul cărții și fundamentat pe două teorii moderne, ale lui Karl Marx și Max Weber; primul „s-a axat pe sistemul economic capitalist, în timp ce Weber s-a preocupat de raționalizare, nu doar în economie, ci și în alte sectoare ale societății moderne”. (Ritzer, 2010, 33) Glocalizarea, pe de altă parte, este un concept mai vechi, întrebuințat pentru prima dată în anul 1992 de Roland Robertson, sociolog și teoretician al globalizării. După cum am indicat mai sus, glocalizarea introduce un punct de echilibru, cel puțin la nivel teoretic, între global și local, subliniind faptul că globalul (văzut aici ca suma proceselor care se revarsă dinspre cultura dominantă asupra întregii lumi) nu acaparează culturile locale, înlocuindu-le, ci pătrunde în straturile lor profunde, din această simbioză rezultând culturi hibride, unice. Înainte de a trece mai departe, trebuie să precizez că, deși acest prim capitol nu relevă tema centrală a cărții, conceptele introduse în cadrul acestuia reprezintă baza teoriei lui George Ritzer, regăsindu-se pe parcursul întregii cărți, iar o prezentare mai succintă ar fi îngreunat înțelegerea conceptelor ulterioare și, implicit, a teoriei nimicului, motiv pentru care i-am acordat o atenție deosebită. Următoarele trei capitole (2, 3 și 4) prezintă o imagine detaliată a „nimicului” și a „nulităților” propagate în întreaga lume prin intermediul proceselor amintite în capitolul 1 și modul în care oamenii se raportează la acestea. De asemenea, se operează o distincție clară între „nimic” și „ceva”, ultimul concept fiind introdus ca punct de reper și termen de comparație, cu scopul de a pune în lumină amploarea „nimicului”. Capitolul 5 vizează exclusiv „Globalizarea nimicului”, prin raportarea glocalizării și grobalizării la „nimic” și „ceva”. Știind acestea, să vedem ce vrea să spună autorul prin „nimic”, „nulități” și „ceva”. „Lumea socială, mai ales zona consumului, este caracterizată tot mai mult de «nimic». Nimicul este o formă socială concepută și controlată de obicei la nivel central și lipsită de conținut esențial semnificativ.” (Ritzer, 2010, 57) Astfel, acele bunuri și servicii produse „pe bandă rulantă” și destinate consumului la nivel global, șablonarde și lipsite de „conținut esențial semnificativ”, alcătuiesc universul consumist în care predomină nimicul. Printre produsele care fac parte din acest univers se regăsesc cărțile de credit, branduri precum Coca-Cola, Nike, Dolce&Gabbana ș.a. Mai departe, prin „ceva” trebuie să înțelegem „o formă socială de obicei concepută la nivel local și relativ bogată în conținut esențial semnificativ.” (Ritzer, 2010, 60) Așadar, când ne gândim la „nimic”, în accepțiunea lui Ritzer, trebuie să avem în vedere acele bunuri și servicii lipsite de orice amprentă umană, care sunt interșanjabile, lipsite de legături geografice și care nu sunt specifice niciunei epoci, iar „ceva”-ul, la polul opus, este unic, specific unui anumit loc și unei anumite epoci și prezintă o amprentă umană; creațiile artistice intră în această categorie. Concentrându-și teoria asupra mai multor aspecte concrete din societatea contemporană, Ritzer încearcă să îi confere o nuanță mai practică și relevă toate dimensiunile în care nimicul s-a insinuat prin forța lucrurilor pentru a da naștere unor „nulități”. Acestea sunt: „non-locurile”, „non-lucrurile”, „non-persoanele” și „non-serviciile”. De exemplu, McDonald’s este un „non-loc”, Big Mac-ul este un „non-lucru”, casierul de la McDonald’s este o „non-persoană” (prin contrast, barmanul este o persoană), iar chelnerii de pe vasele de croazieră oferă „non-servicii”, spre deosebire de chelnerii dintr-un restaurant gourmet, care au mai multă libertate de mișcare, putându-le oferi clienților servicii oarecum individualizate. „O non-persoană este o persoană, desigur, dar care nu se comportă ca o persoană, nu interacționează cu ceilalți ca o persoană și, nu în ultimul rând, nu este tratată de ceilalți ca o persoană.” (Ritzer, 2010, 110) Non-persoana este, de fapt, o mască, un rol prin care toate persoanele care îl îmbracă interacționează cu ceilalți pe baza unor scenarii stricte, rigide, concepute „la nivel central”. Același lucru este valabil și pentru celelalte nulități, care prezintă, de asemenea, toate caracteristicile „nimicului”. Un aspect important pe care Ritzer îl subliniază constă în faptul că nulitățile se condiționează reciproc și se regăsesc de regulă în același tablou. „Dezvoltarea nulităților dintr-un domeniu (de exemplu, non-locurile) tinde să stimuleze dezvoltarea și în celelalte domenii (non-lucruri, non-persoane, non-servicii).” (Ritzer, 2010, 118) Globalizarea nimicului, tema centrală a cărții, expusă pe larg în capitolul 5, implică cele două procese subiacente, glocalizarea și grobalizarea. În cadrul acestui capitol, Ritzer ne arată care sunt dimensiunile și relațiile aferente grobalizării nimicului, glocalizării nimicului, grobalizării ceva-ului și glocalizării ceva-ului. Cele mai „compatibile” relații stabilindu-se între grobalizare și nimic, pe de o parte, și glocalizare și ceva, pe de alta parte, acestea îmbinându-se în mod firesc. „Vom arăta în capitolul de față că grobalizarea are legătură cu proliferarea nimicului, în timp ce glocalizarea este strâns legată de ceva, opunându-se prin urmare, măcar parțial (laolaltă cu rămășițele localului) răspândirii nimicului.” (Ritzer, 2010, 157) Revenind la definiția grobalizării, ne putem da seama cu ușurință de ce aceasta favorizează proliferarea nimicului. Ambițiile expansive ale națiunilor și corporațiilor și dorința lor de a se impune în anumite arii geografice pot fi încununate de succes doar prin prisma propagării modelelor ce le poartă amprenta – în mare parte, nimicuri lipsite de orice amprentă umană, create pentru consumul rapid și eficient, care le oferă consumatorilor posibilitatea de a nu se atașa emoțional de acestea pe termen lung – aici loialitatea față de un non-lucru coincide cu durata și intensitatea campaniilor de promovare, cu prezența pe piață a nulităților, consumatorii putând să migreze foarte ușor dintr-un non-loc într-altul. Acapararea economică și culturală a piețelor de desfacere prin pomparea neostoită a nimicului conduce în mod indirect la preeminența acestui tip de cultură și la sugrumarea culturilor locale. „După cum am arătat mai sus, grobalizarea și nimicul sunt extrem de compatibile. Pe de-o parte, piața se globalizează, ceea ce presupune o cantitate și o varietate considerabile de «nimic», care să satisfacă cererea creată, cel puțin parțial, prin publicitate și marketing, de forțele care profită de pe urma distribuției și vânzării «nimicului», iar nevoia de a avea profit sau succes creează presiunea de a găsi piețe tot mai mari și mai îndepărtate pentru «nimic».” (Ritzer, 2010, 161) La nivel „grobal”, un non-loc este reprezentat de „parcul de distracții Disney”, un non-lucru, de o „tichie cu urechi de Mickey Mouse” și exemplele pot continua. La polul opus, a glocaliza „ceva”-ul înseamnă că prin produsele realizate la nivel local (sau glocal) se caută păstrarea și chiar promovarea unicității unui atare lucru creat de o persoană într-un anumit loc, clienții beneficiind astfel de lucruri și servicii. Ritzer ne dă ca exemplu de glocalizare a ceva-ului artizanatul local. „Produsele acestor activități meșteșugărești sunt lucruri, care cel mai adesea sunt expuse și comercializate în locuri (cum ar fi atelierele). Meșteșugarul care le produce și face demonstrații este o persoană, iar clienților li se oferă servicii.” (Ritzer, 2010, 166) Pentru a nu omite nimic, Ritzer ne arată și acele condiții în care au loc excepții de la regulă, grobalizarea putând fi asociată cu ceva-ul, iar glocalizarea cu nimicul. Exemple de grobalizare a ceva-ului sunt „expozițiile itinerante (lucruri) cu tablouri semnate de Van Gogh, muzeele care găzduiesc temporar aceste expoziții (locuri), ghizii care le arată vizitatorilor punctele de atracție ale expoziției (persoane) și informația și opiniile pe care le pot oferi răspunzând la întrebări puse de vizitatori (servicii).” (Ritzer, 2010, 168) Deși între glocalizare și nimic există o compatibilitate foarte redusă, nu trebuie să uităm de presiunile pe care turismul din ce în ce mai agresiv le pune asupra ofertei de bunuri și servicii care trebuie să reflecte specificul culturilor locale și să fie disponibile în cantități industriale pentru a satisface cererea. „Există numeroase situații în care turismul stimulează producția de ceva – artizanat local de calitate, mâncăruri pregătite cu grijă de bucătari locali care folosesc ingrediente locale de calitate. Însă turismul grobal provoacă din ce în ce mai frecvent glocalizarea «nimicului». Magazinele de suveniruri gem de gadgeturi care reflectă elemente ale culturii locale. Aceste suveniruri sunt produse în masă în fabrici locale, folosind uneori componente fabricate în alte părți ale lumii.” (Ritzer, 2010, 171) În capitolul 6, Ritzer utilizează conceptele din capitolele anterioare pentru a ilustra cu exemple concrete teoria glocalizării și grobalizării. Acesta analizează relația dintre sport și globalizare, accentul căzând pe importanța glocalizării. De asemenea, în cadrul aceluiași capitol, autorul prezintă elementele glocale ale mcdonalizării, citând o serie de lucrări de specialitate care le reliefează (de fapt, care le exacerbează) și răspunzând criticilor aduse ideii de grobalizare. Nu voi zăbovi asupra acestui capitol, întrucât reia principiile expuse în capitolele anterioare. În continuare, capitolul 7 prezintă o importanță aparte în economia generală a cărții recenzate datorită mizei pe care o comportă. Este vorba despre „Globalizarea culturii consumului și opoziția globală față de aceasta”. Ritzer prezintă aici „proliferarea globală a unei culturi a consumului”. (Ritzer, 2010, 209) Potrivit acestuia, nu ne interesează atât consumul în sine, cât întregul ansamblu valoric ce s-a cristalizat în jurul acestuia. Astfel, precizează autorul, acest tip de cultură a cuprins și domenii care ar fi părut mai puțin susceptibile de a fi „convertite” la consumism, cum ar fi învățământul și sănătatea. „Încă din capitolul 1 am enumerat unele dintre domeniile supuse globalizării și care au fost studiate din acest punct de vedere de autori din diverse câmpuri. Capitolul de față își propune o mai bună înțelegere a globalizării culturii consumului” (Ritzer, 2010, 210) Atât oamenii, cât și comunitatea ajung să valorizeze consumul de dragul consumului, consumul ca modus vivendi într-un univers cultural predominat de non-locuri, non-lucruri, non-persoane și non-servicii, în care domeniile ce păreau, la un moment dat, contrastante ajung să coabiteze cu domeniile specifice sferei consumului, fapt favorizat de globalizarea principiilor eficienței și a sistemelor de operare. Desigur, cei care nu se conformează acestui tip de cultură, altfel spus cei care nu se angajează în această competiție a consumului, sunt sancționați direct (acolo unde se poate) sau printr-un control extrem de subtil „care se degajă, de exemplu, din publicitate sau din apropourile și comentariile celor care ne înconjoară. […]Cultura consumului – și, de fapt, însăși societatea modernă așa cum o cunoaștem – s-ar prăbuși dacă oamenii ar înceta să mai consume în număr mare sau să mai consume suficient. Unii analiști i-au numit pe acești oameni «consumatori periculoși». Dacă nu consumă suficient sau consumă ceea ce nu trebuie (hainele la mâna a doua, să zicem), ei pun în pericol nu numai cultura consumului, ci și societatea în ansamblul ei.” (Ritzer, 2010, 216) De aici putem deduce că a consuma a devenit un imperativ pentru fiecare dintre noi. Cei care se abat de la această conduită să se aștepte să fie trași la răspundere de poliția bunului-simț (consumist)! După cum am spus mai sus, medicina și educația au adoptat liniile directoare ale culturii consumului, integrându-le în straturile cele mai profunde ale activităților aferente, în elementele lor constitutive, mai exact. Ca rezultat, oamenii au început să se raporteze la cele două domenii prin optica consumului și-a practicilor desfășurate în cadrul non-locurilor. „În prezent tot mai mulți elevi, studenți și pacienți se consideră consumatori și adoptă o atitudine consumeristă față de educație și medicină. De exemplu, ei caută cea mai bună și mai avantajoasă educație sau îngrijire medicală. Medicii și profesorii sunt considerați furnizori de servicii și sunt tratați ca atare, fără deferența de care se bucurau în trecut practicanții acestor profesii. Decorurile în care are loc acest tip de consum – spitale și universități – sunt percepute tot mai acut drept catedrale ale consumului și încearcă să se inspire din modelele cele mai de succes (cum ar fi, de exemplu, parcurile tematice).” (Ritzer, 2010, 233) De asemenea, o altă observație relevantă pe care autorul o face în acest capitol vizează rolul branding-ului, care nu este altceva decât un ansamblu de activități specializate menite a diferenția „nimicurile” între ele, dat fiind că acele calități intrinsece ale non-lucrurilor sunt aproape identice, de unde și nevoia de promovare prin imagine. În ceea ce privește atacurile îndreptate împotriva culturii de consum, e suficient să ne gândim la celebra zi de 11 septembrie, subiect căruia autorul i-a dedicat un întreg subcapitol. Trebuie să menționez că autorul se dezice de orice fel de acțiune criminală îndreptată împotriva oricărei persoane, sistem etc., indiferent de context, și insistă asupra unor abordări pașnice. În cele din urmă, capitolul 8, „Sărăcia în pofida abundenței monumentale și reacțiile globale”, trasează în linii mari paradoxurile abundenței. Multe dintre provocările cu care ne confruntăm în prezent fac ca o bună parte din analizele sociologilor clasici să nu mai fie de actualitate. Aici sunt dați ca exemplu Karl Marx, Emile Durkheim și Max Weber. George Ritzer menționează și scrieri ale unor autori contemporani, precum Anthony Giddens, Jürgen Habermas, Ulrich Beck și Jean Baudrillard, încercând să găsească unele puncte de sprijin pentru ideea de sărăcie în abundență, deși nici acestea „nu se dovedesc foarte utile”. Totuși, autorul încearcă o adaptare, aducând ideile principale ale acestor autori sub umbrela propriei teorii: „toate aceste idei contemporane pot fi reinterpretate astfel încât să se aplice la sărăcia în mijlocul abundenței. Putem spune că la originea acestei pierderi se află tăvălugul modernității și lumea în derivă a globalizării (Giddens). Colonizarea lumii vii (Habermas), a conținutului său distinctiv, de către «nimic» este cauza sărăcirii despre care discutăm. Lumea vie reprezintă nucleul «ceva»-ului, dar este văduvită de acesta prin colonizarea de către un sistem care constă în «nimic». În termenii lui Beck, riscul cel mare este pierdere «ceva»-ului în fața proliferării «nimic»-ului. În termenii lui Baudrillard, pierderea (sărăcirea) se produce în mare parte în spațiul consumului și presupune o sporire a neautenticității și a numărului simulacrelor.” (Ritzer, 2010, 249) Toate acestea converg și formează un corpus teoretic cu ajutorul căruia putem interpreta societatea occidentală din primul deceniu al secolului 21. După cum se vede, Ritzer propune ideea unei sărăciri în chiar inima sistemului care se presupune că generează abundență, netratând sărăcia efectivă, precaritatea existenței de zi cu zi, (din nefericire) la ordinea zilei în zonele periferice ale civilizației occidentale. Totuși, această sărăcire abundentă, această golire de conținut, chiar dezvrăjire a lumii contemporane poate fi văzută drept combustibilul societății de consum, care are nevoie de oameni nesatisfăcuți, structural nefericiți și spoliați spiritual pentru a-i reduce la o masă omogenă de indivizi într-o perpetuă căutare a fericirii prin consum. Aceasta nu va veni niciodată până când lucrurile nu se vor schimba, din motive psihologice și chiar anatomice („nulitățile” produc fericire pe termen scurt). Ritzer ne dă câteva exemple de astfel de elemente ale sărăciei abundente: fast-foodurile, cărțile de credit și pariurile online. Cu toate acestea, autorul nu poate fi acuzat de etnocentrism, întrucât recunoaște importanța culturilor „locale” și tendința contrară de înmulțire a «ceva»-ului în afara Statelor Unite. „Unele forme de ceva s-au înmulțit, însă nu cu viteza cu care se înmulțesc formele «nimicului». […]Această tendință contrară are șanse mari în afara Statelor Unite, unde oamenii sunt mai familiarizați cu formele de «ceva». Răspândirea «nimicului» va fi percepută mai acut în zonele respective și va genera eforturi de perpetuare a formelor tradiționale și chiar de inventare a unor forme noi de «ceva».” (Ritzer, 2010, 257) În continuare, acesta explică de ce pierderea este mai resimțită în afara SUA; dat fiind că societatea americană s-a îndepărtat foarte mult de formele de «ceva», indivizii nu mai au cu ce să compare «nimicul» care se găsește pe toate drumurile. Pe când mulți indivizi din „restul lumii” renunță mai greu la formele de «ceva» cu care sunt familiarizați în favoarea «nimicului», care este perceput ca atare. În sfârșit, Ritzer înaintează câteva propuneri pentru a „combate” sentimentul de pierdere: „construirea semnificației subiective”, „acțiunile individuale”, „consumul artizanal”, „perpetuarea localului” și „promovarea «ceva»-ului”. Întrebarea este: cât de susținute vor fi aceste inițiative și câți vor fi dispuși să le întreprindă și cu ce frecvență, mai ales în prezent? În opinia mea, formele de «nimic» sunt cu atât mai seducătoare cu cât sunt puse într-o lumină mai pozitivă. Importul de «nimic» se realizează prin toate căile posibile, inclusiv și mai ales cu ajutorul noilor media. Modul în care lume sedusă de «nimic» a evoluat din 2004 și, implicit, din 2007 încoace îi adaugă acestei cărți un plus de valoare, iar teoriile și conceptele prezentate par a fi confirmate de istoria care se scrie în timp real. *Diferența fundamentală dintre gândirea neoliberală și viziunea „realistă” rezidă în optica prin care adepții celor două teorii aleg să descrie realitatea, aceasta fiind, în ambele cazuri, una și aceeași; pentru că a-i impune unei economii destabilizate, „în curs de dezvoltare”, participarea la o piață „liberă”, în cadrul căreia nu poate face față competiției și nu se poate redresa din cauza politicilor restrictive, care favorizează monopolul asupra resurselor de către marii deținători de capital, și a constrânge statele să se chircească într-un colț de confort (ocupat în cele mai multe cazuri de oameni de paie, corupți și servili, care se bucură de firimiturile cele mai mari) pentru a se da la o parte din calea companiilor transnaționale coincide la nivel semantic cu abuzul de putere reliefat de viziunea „realistă”, chiar dacă, din punct de vedere formal, cele două teorii par că descriu două realități complet diferite. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy