Uneori, din mașină, îmi observ însoțitorul de alături. De afară. E o pasăre. Nu mereu aceeași. N-are cum. Pentru o clipă sau pentru câteva, depinde de norocul meu, își sincronizează fâlfâitul cu ritmul de robot al motorului. Privesc pasărea de fiecare dată. Pentru o secundă, nu mai mult, altfel ar dispărea magia. Mintea mea se ocupă atunci de încetinirea zborului, de transformarea secundei în două, trei sau în câte e nevoie pentru a desena un vis, pentru a-mi da seama că merg și eu cu viteza unui zbor de pasăre. Dar e o secundă, totuși, nu mai mult. Pasărea nu zboară mai mult timp paralel cu mașina. Nu e idioată. Dar mi se pare că e curioasă, de aceea zboară așa de aproape: vrea să afle ce fraier călătorește în burta monstrului de metal și gaze, fraier pe care-l lasă de fiecare dată perplex cu demonstrația ei minunată de libertate perfectă.