alambicate, sofismele
glăsuiesc terțelor persoane inefabile
absurdul existentului.
neantul, ascuns în sine, plonjează
pe plaja inexpresivă a neființei,
orbit, neantul prin propria perspectivă
va triumfa nealterat, căci persoanele mici, neînțelegătoare,
vor privi prin lentile de rază de jeg.
astfel, absurdul va absurdiza peren,
cele necesare înțelegerii,
divinul va diviniza și mai mult,
și numai imateriala neînțelegere
va trece aberațiile noastre într-un atelier al desăvîrșirii.
vorbele oamenilor sunt pași pe planeta absurdității
din care Dumnezeu mușcă exclamații.
neantul incognoscibil se tîrăște la picioarele șerpilor
care ne strîng de gîtlej.
o, Doamne, dicționarul acesta orbește semeni,
o, Doamne, dicționarul acesta e transcendența neantului în sine însuși.
dă-mi o cacofonie inteligentă, Doamne, să ne tînguim împreună
de dibăcia acesteia!