de fiecare dată cînd se lasă seara
orbitele mele încearcă să se obișnuiască cu întunericul
de parcă ar fi mîinile unui pescar ce ating prima oară o bucată
de ambră
în camera mea un iz de cărți vechi și camel fără filtru
las praful să se așeze pe bibliotecă
apoi trec ușor peste el cu vîrful degetelor
fac doi trei pași mă întorc
mă prefac suprins că cineva a umblat prin lucrurile mele
e așa de pustiu că m-aș hrăni tot restul zilelor cu lăcuste
și miere sălbatică
în speranța că o femeie va cere la schimb
capul meu pentru un dans burlesc

cînd se înnoptează de-a binelea
trag pielea fîșii de pe trup ca și cum ai desprinde
scoarța unui mesteacăn apoi fac un foc
pentru cei rătăciți prin aproapele
știu cît de greu poate fi uneori să iubești oamenii
e ca și cum te-ai sminti de-atîta dragoste și-ai începe
să crezi că poți merge pe apă
iar cînd îndoiala te trage la fund
nu e nimeni să te salveze

despre mine nu mai sunt multe de spus
mă gîndesc uneori că am trecut prin atîtea vieți
de parcă-aș fi fost o mie de oameni
de parcă-aș fi fost o rafală de gloanțe trasă la întîmplare
de un răcan aflat prima oară în plutonul de execuție
acum stau obosit în trupul meu
ca un însoțitor de zbor pe care nu-l ascultă nimeni
cînd vorbește despre ieșirile de urgență