degeaba plângi copile de mine-oricum nu scapi...

dacă aș putea aș alege să nu mai cresc mare
pentru că odată ieșit din lumea fermecată a copilăriei
voi uita calea de întoarcere și poarta secretă

viața m-a luat în primire de cum m-a văzut
palme, șuturi, urlete și amânări
cu toate că cel mai frecvent mă loveam de „nu se poate”

copil fiind trăgeam cu coada ochiului
să văd cum se fură un sărut cu toate că le primeam gratis
mai târziu am aflat toate câte se ascund în spatele unui sărut

timpul meu era prea scurt ca să am timp de o fotografie
așa că brațele din jurul meu s-au tot rărit
până am rămas chel, fără nici o frunză, fără muguri, pe gerul ăsta

râdeam mult și sănătos ori de câte ori
mă împiedicam de o lacrimă agățată într-un colț mai umbrit
acum, eu, nu-s decât urma unei lacrimi tatuată printre brazdele anilor

simt că lumina mă ocolește iar sunetele se feresc din cale
din spate ma ajunge râsetul ce eram
dar oricât aș trage cu coada ochiului nu sesizez decât mișcarea de fugă

din cartoane decolorate nu-mi face nimeni semne
figuri îndepărtate, dragi,
dar fără mine fotografiile sunt reci, nu prind viață

umbra marelui prag cade pieziș despicând lumea
oare cine mă va ajuta să fac pasul?
mâna lui mică mă strânge de mână și-alături de mine e cel am fost

unde-ai fost copilărie... (te-am ascuns atât de bine...)