apa mării e sărată și cu ploaie se îmbată

odată scăpată din strânsura pleoapei
lacrima știe că nu mai există cale de întoarcere
și indiferent ce vise ar fi avut
ea trebuie să moară urmându-și calea

cui te dai, cine te-a zămislit
pe rugul cărei dureri cazi ofrandă
și multe aș vrea să întreb
dar... nu mai am decât umbra ei

și am plâns cuvintele nespuse, și trăirile neînsuflețite
copiii ce n-au mai apucat să gângurească
și toate ploile secate, și cerul
și pământul
și viața
și moartea
am plâns totul

până la primul pas

am săpat la fâșia ce ne desparte
și fierul cădea rugină, lemnul cădea putregai, piatra cădea pulbere
și unghiile cădeau dar sângele înmuia pământul
iar prăpastia se adâncea izolându-mă