Ah, viața mea (III)
............................
Și cum spuneam de Găzdălău, nu era nici prea sărac dar nici bogat, ci cel puțin era un mic meseriaș care se descurca vrând-nevrând ca să pună mâncare pe masa celor șase fecioare una mai frumoasă ca alta. Þin minte că în curtea lui, unde trăgeam cu ochiul din curtea bunicii prin gardul de scânduri puse pe orizontală ca să facă economie de stâlpi și rigle, vedeam o construcție ciudată din căpriori din lemn ceva asemănător cu paralelele de la gimnastică. Am întrebat-o eu pe bunica ce ar putea fi dar explicațiile ei nu m-au convins, ale mamei nici atât deoarece a încercat să-mi explice că acolo se bagă vaca atunci când se mulge ori eu știam că vaca se mulge în grajd iar eschivele lor îmi sporeau curiozitatea. Într-un final m-am hotărât să-l întreb pe Găzdălău care, lipsit de scrupule mi-a spus clar că acolo se bagă tăurașii spre a fi jugăniți adică, mi-a spus Găzdălău, li se taie coițele pentru a se îngrășa și a deveni boi buni la tracțiune. Ãsta m-a băgat și mai mult în ceață. Mă întrebam eu cu mintea de copil naiv: Ce treabă au coițele cu tracțiunea?. Am omis să vă spun, cum doctor veterinar pe vremea aia nu era în sat, operația de jugănire o făcea, cine altul decât nemilosul Găzdălău. Și într-adevăr, mi-a fost dat ca într-o zi să asist, involuntar, întâmplător eram la bunica, la operația de jugănire. Aveam vreo zece anișori. Parcă văd și acum, vreo patru bărbați tineri și în putere, duceau cu rudul cu inel la capăt un taur de toată frumusețea. Era un tăuraș negru, de bivol, mare, puternic dar cu belciugul în nas. Avea niște ochi de jar care îmi aminteau de fierul înroșit, de focul de atunci când dădeam la foale. Stăteam țintuit, lipit de gard, cu un ochi închis și altul atent deschis printr-o crăpătură de gard. Cred că nici nu respiram. Și acum aud cum îmi bătea inima. Iubeam acel animal, mă atașasem de el în câteva minute cât te poți atașa de un prieten o viață întreagă. Eu eram el. Sufeream în locul lui sau odată cu el. Bărbații la fel de puternici ca și bietul animal au început acțiunea. Găzdălău stătea de-o parte cu un cuțit mare într-o mână și în cealaltă cu o sticlă de spirt medicinal. Tremuram. Ca la o comandă, vlăjganii s-au năpustit asupra prietenului meu, taurul, l-au întors cu picioarele în sus cu o viteză de neimaginat și l-au legat în cele patru colțuri de glezne, cu ștreanguri de cânepă, spânzurat cu capul în jos precum cei mai mari criminali. Deja plângeam. Plâng și acum când scriu. Găzdălău râdea satisfăcut ca un gâde care urma să execute sentința supremă. Probabil îi creștea adrenalina și asta îl satisfăcea. Nu-mi puteam stăpâni lacrimile. La un moment dat, cei patru zdrahoni s-au retras și proprietarul taurului i-a servit cu ceva băutură. Taurul gâfâia obosit. Gâfâiam și eu poate în același ritm cu el iar inimile ne băteau ca ciocanele pe nicovala din colibă. La un moment dat am văzut cum din gură îi curg bale spumegânde. Era total epuizat. Atunci, Găzdălău s-a apropiat de el, cu un prosop alb l-a spălat bine apoi cu o dexteritate chirurgicală i-a amputat toată bărbăția. Curgea sânge. Mult sânge. Sânge te taur. Am plecat. M-am așezat pe malul râului și m-am privit în oglinda acestuia. M-am întrebat: „Oare așa voi fi și eu când voi fi mare?! Am avut o noapte plină de coșmar.
Îmi placeComenteazăDistribuie
2 distribuiri