eram atât de singură încât
auzeam cum se desfac din gânduri cuvintele
ca niște alune sărate din coajă
cum se dau peste cap și cad pe hârtie cu sensurile frânte
pe masă paharul gol își făcea curaj să se spargă
de colții acelei tăceri nesfârșite
nici sticla rămasă cu pântecul plin nu-l mai atrăgea
nici urmele rujului pe buza groasă

cioburi levitau prin camera foarte amețită
pe insule mici de aer încins

eram atât de singură doamne că nici măcar cioburile
lucind prin întuneric în geometrii aleatorii
nu mi-au făcut loc
aș fi vrut o fiolă să suflu să suflu
cât să-mi pară
că verdele este o culoare de vis