te privești dintr-un unghi mort
nu-ți mai aduci aminte cine ești
cu ce te ocupi cum se desfășoară viața ta
în ogradă nucul se lasă cuprins
de nostalgiile unui septembrie cunoscut
cade prima nucă verde
în coajă
se-aude cum plesnește-nvelișul verde-mustos
cum iese din propria-i carceră
nuca
te pomenești cu gândul rostogolit printre stoluri de frunze
înțepi aerul cu degetele brusc ascuțite
faci orificii prin care vezi cum se eliberează o nucă
în clipa următoare nuca îți taie privirile
alunecând pe firul retinei ca un arcuș
ți-adună-n rostogolire orele altor toamne
tu
o aștepți pe una
să-ți curgă prin vene septembrie
să taie aerul în orificii
iar nostalgiile să cadă
eliberate din învelișul lor verde-mustos

să te uiți la ele și să vezi doar nuci