mai apoi, conștient, ești sigur că nicicând nu ai putut fi altfel decât viu. nu știi dacă din cauza singurătății, a necunoscutului, a fricii de el, a unor erori matematice, pur afective, a absurdului sau poate doar a obișnuinței de a fi... într-un fel eul tău ține multe evidențe. cum ai putea să pleci? nu ești deloc sigur că nu știi decât din (cele) povestite / citite / intuite despre copilăria mamei, despre primul film de desene animate la disneyland, despre livada cu vișini a lui cehov, frivolitățile evei, grimasa lui adam, mânia lui dumnezeu, potopul, psalmii lui david... și totuși tristețea nu te ocolește. când nimeni nu te vede îți imaginezi cum ar fi să nu mai fii. te-apropii de timpul în care te pregăteai să apari. nu e decât marea ca un uter difuz, privirea tâmpă a taximetristului-înger care ți-a dus mama la spital, senzația de eternitate, de non-gravitațional, lumina ca o fata morgana, un fel de vertij și leșinul în viață. nu vrei să crezi, dar tot o chestiune de timp e până dispari. imaginează-ți că nu e decât o banală anestezie generală cu eliberare prelungită. atât.