poate lumina să spună că-i singură când toate tăcerile se strâng s-o compătimească?
poate întunericul să ceară mai mult când toate stelele îi sar în ajutor?
oricât de mult ai crede în steaua ta, singurătatea este un trofeu greu de obținut
ploaia nu-și poate cânta singură cântece de leagăn fără sânul dulce și ocrotitor al pământului
iarba nu poate să moară fără sărutul înfiorat al unei seri de vară
cu toate că-și dorește solitudinea acoperământului iernii
oricât de mult s-ar feri un cuvânt să iasă-n lume
tot se va găsi o tăcere să trădeze

Grădina Ghetsimani este doar capătul punții
pe care poți păși dincolo de urzeala vociferărilor
dar nici puntea nu mai este sigură
pentru că timpul roade-n carnea lemnului
decupând cearcănele cuvânt

voi pleca în lume să caut singurătatea
și-n brațele ei să uit totul,
să uit de mine, de lume, de tăceri și de cuvinte
să fiu tăcere și să-mi fiu cuvânt
să-mi tac atunci când vreau să mă ascult
să uit să-mi amintesc că sunt
surâs pictat pe-aripi de vânt