Două zile la Mizil

Au trecut “decât” 10 minute de când am intrat în casă venind de la festivalul de poezie și epigramă “Romeo și Julieta” de la Mizil, sau cum ar spune alți “filologi”, “doar ce am intrat în casă” și deja sunt călare pe tastatură spre a-mi da păreri. Stiam că am o mențiune, grație clasamentului anunțat de inimoșii organizatori, profesorii Victor Minea și Laurențiu Bădicioiu și, implicit, am fost invitat. Nu puteam să refuz nu numai pentru faptul că am fost clasat pe locul 10 (zece) făcând pași uriași față de anul trecut când m-am trezit pe poziția 69 (nu vă gândiți la prostii!), nu numai pentru faptul că am o stimă deosebită pentru cei doi, ci mai ales că la această sărbătoare știam că este invitată o veche cunoștință de-a mea (într-ale epigramei) Mircea Ionescu Quintus și asta nu e totul, a mai fost invitat și veșnic tânărul Cornel Udrea care susține cu mândrie patriotică faptul că ar fi bunicul Elenei Udrea iar după cum arată (el), i se poate da crezare. Dar s-o iau cu începutul. Vineri diminața la ora șapte zero, zero, ies fericit din casă, o tai pe jos spre gară unde aflu prima veste mare. Trenul avea o întârziere de una sută minute caz în care am fost nevoit să iau un maxi-taxi care m-a costat cam de trei ori mai mult. Ajung cu mare greutate în Ploiești și am plăcuta surpriză de a afla că trenul spre Mizil întârzie doar 99 de minute. La gara din Mizil am fost așteptat de un domn bine, cu mașină mică și funcție mare în Primăria Mizil, (șoferul Domnului Primar) care m-a transportat la liceul unde urma să se dersfășoare festivalul. Intru în sala festivă a liceului în care Cornel Udrea, pe post de diriginte, vorbea în fața unui public format din fetele de la liceu, Doamnele Profesoare și câțiva Domni Inspectori. Când am intrat, amicul Udrea le ținea fetelor o lecție de moralitate explicându-le faptul că telefonul mobil dăunează grav sănătății mintale și că din studii științifice făcute de el cu 60 de ani în urmă, este recomandat ca viața sexuală să nu fie începută la vârste mai mici de doispezece ani, la care multe liceence și-au dat coate și au râs cu subînțeles. Sunt de înțeles. A urmat un prânz copios, puțină pauză de odihnă, o scurtă vizită pe la marginea orașului apoi o cină tot la fel de picantă. A doua zi, sâmbătă, în aceeași “locație” (mi-e silă deja de acest termen) tot în mediu festiv s-au decernat premiile la cele două secțiuni, poezie și epigramă, mențiunile, iar un domn din București a vorbit vreo oră, timp în care unii au profitat și au tras un pui de somn, norocul a fost că respectivul domn care vorbea ca un preot la picioarele mortului, a fost intrerupt de intrarea triumfală a centenarului M.I.Q. De la bun început, marele Maestru MIQ mergând pe principiul că vorba lungă e sărăcia omului, a vorbit doar trei ore, e adevărat, cu pauze de câte douăzeci de minute la fiecare juma de oră, necesare pentru a-și aminti unele epigrame scrise de maestru cu o oră înainte adică în drum spre Mizil. Ca de obicei, plăcut la vorbă, carismatic, având simțul umorului și cu o mare capacitate de a da replici, MIQ a reușit să creeze o atmosferă de spirit și aici intervine și meritul celor doi profesori, de a-l fi invitat. Spectacolul a fost pigmentat de vocea minunată a Danielei Vlădescu deși unii susțin că era vocea ei de acum 30 de ani. Ziua a culminat cu o cină festivă de pomină în care s-au produs și “reprodus” doi ași ai Chișinăului, Diviza și Bâlici, primul fiind președintele juriului la epigramă iar al doilea, tot din Chișinău, ocupantul locului întâi tot la epigramă. Aici chiar nu vreau să fac nicio aluzie. Pe lângă cei doi răzeși a mai fost un lăutar tot din Chișinău, acordeonist de profesie, compozitor, textier, solist vocal etc. etc. artist care l-a distrat până la orgasm pe Cornel Udrea care cu lacrimi de satisfacție și bucurie, a lipit pe fruntea artistului cu acordeon, o bancnotă de una sută lei. Nu l-am văzut în viața mea pe Udrea atât de transfigurat de plăcerea da a auzi acordurile ieșinde din acordeon ca să nu mai spun de vocea lui Diviza “lubrifiată” cu vreo cinci chile de vin roșu. Ca de obicei, IPS Gârda a valsat cu Cătălina (Orșivschi) pe “Ciobănaș cu trei sute de oi” încât și “Ștraușii”, ăla micu’ și ăl bătrân’, ar fi fost invidioși. Apoi, în miez de noapte, ne-am întors pe la primitoarele noastre pensiuni unde fără prea multă sforțare am reușit să adormim. Întâmplător am fost cazat în cameră cu IPS Gârda al Clujului și Feleacului cu care mai fusesem concameriști și trebuie să recunosc faptul că nu sforăie la nivelul lui Noni Gagniuc dar suficient să fi acoperit muzica din restaurantul de la parter unde era nuntă. A doua zi dimineața la fix ora șapte ne-am trezit cu intenția de a ne pregăti de plecare spre casele noasre, adică adunat pijamale, plovere, cravate, cămăși, sacouri, sticle goale etc toate la grămadă băgate în genți. La un moment dat, s-a stins lumina, pană de curent în tot „muncipiul” și am rămas în beznă, nu pentru mult timp dar suficient să constat că mi-au dispărut șosetele de care mă descălțasem decuseară. Nu puteam să-l suspectez decât pe Nelu Gârda dar acesta susținea cu tărie că nu le-a furat și nici gura nu-i miroase. Ei bine! zic și mă așez în poziția câinelui polițist. Adulmec, o iau în patru labe și-mi găsec, evident după miros, cele două șosete în borseta lui Gârda. Nu am mai spus treaba asta decât ardelenilor Cornel Udrea, Sandu Cățcăuan și Ghiță Căpușan care sunt convins că vor face tot posibilul ca gestul lui Gârda să nu depășească limitele Clujului. Acum, lăsând gluma la o parte, le mulțumesc celor doi, Dl Director Minea și inimosului prof Bădicioiu, pentru invitație și tratație dar și clujenilor că m-au adus la Brașov, deși Udrea a vrut la un moment dat să mă dea jos din mașină, în plin câmp, din cauza șosetelor pe care le aveam în buzunarul de la piept. Cu bine. prieteni dragi!