Suferința a montat în corp un calorifer, și a dat drumul căldurii, mă simțeam ca și cum frisoanele s-au amestecat cu arsurile, și ambele au scormonit prin corpul manevrat de suferință, așa cum întunericul manipulează privirea și o deposedează de cromatică și policromie.
Căldura a înăbușit dinamismul surpat în torpoare.
Suferința inflamează sinele fals a cărui substanță se mistuie, sinele autentic se înconjoară cu energie, și emite electricitate, astfel că suferința nu îl poate traumatiza.
În schimb suferința oprește expansiunea ambiției aflată sub protecția sinelui superior, și astfel, lipsite de resursele ambiției, unele idealuri cad în genune.
Suferința de natură demonică, sondează transcendentalul pentru a găsi în el entități consubstanțiale cu ea, însă transcendentalul se află sub protecția divinului, care-i creează un câmp energetic impenetrabil.
Suferința se întoarce în teluric, acolo unde se poate hrăni cu entitățile invizibile ale omului, și dacă omul devine gol pe dinăuntru, îl salvează doctrinele materialismului, conform cărora omul este materie și atât.