În timp ce scriu, senzorialul subtil îmi înregistrează electricitatea gândurilor, care curentează entitățile cerebrale percepute de sinele spiritului ca adversari ai lumii spirituale proprii.
În timp ce scriu, îmi crește electricitatea, ce formează un câmp electric semănând cu o aură energetică impermeabilă la aversele entităților străine.
În timp ce scriu, entropia ce era în legătură cu haosul, se încarcă la maxim cu energie, dezintegrându-mi suferința încărcată cu non-energie.
Între primul vers și ultimul, un gând a ars complet, sufletul a transpirat supus căldurii excesive a sinelui sufletului. Am șters sufletul cu un prosop, l-am spălat cu gel de duș, l-am parfumat și l-am trimis în socialul poeziei, unde a epatat, iar când s-a întors în singurătate, a început să plângă, s-a îndrăgostit de o emoție transmisă de altă poezie, însă era o iubire imposibilă.
De la vers la vers ideea poeziei crește, nu scade, capătă amplitudine și curge tumultuos, năvalnic, somptuos, într-o cascadă de cuvinte lichefiate, supuse alchimiei spiritului.
Astfel, când poezia se termină, ideea ajunge la apogeul manifestării sale expresive, și o folosesc în următoarea poezie.
Fără idee, o poezie nu are structură gnomică și lirică.