Ambiția trimite suferința într-un joc al vieții cu nefiindul, suferința posedă genuni extrase din nefiind, iar ambiția se folosește de preaplin, care se revarsă în neant, umplându-l.
Ambiția împarte suferința pe litere, pe care le desprinde din cuvântul suferință, și face din ele atele, pe care le fixează pe picioarele vieții, care și-a rupt tibiile la contactul violent cu o fațetă contondentă și dură a realității.
Dacă aș convinge o entitate divină să-mi pătrundă în corp, pentru a mă purifica de lesturile și efectele suferinței, entitatea divină ar sublima roca dură a suferinței, ce-mi apasă sufletul, până când suferința ar deveni un abur, expulzat din corp prin respirație.
Până atunci însă, suferința caută să construiască grotescul peste estetica arhitecturii ființei, iar eu îi fac o transfuzie pentru a o narcotiza.
O realitate opacă ne împiedică să-i vedem profunzimile, acolo unde stau esențele, și ne obturează viziunea asupra ei, și o astfel de realitate întrerupe empatia dintre oameni și accesul la mintea planetară.
O realitate transparentă ne determină să ne reprezentăm neînțelesurile, necunoscutele și misticul din spațiile ei, amplifică empatia la nivelul gândurilor, emoțiilor și sufletelor, și ne ușurează accesul la mintea planetară și la sinele universal.