Știa că este bărbat. N-a știut însă niciodată cu exactitate științifică dacă ea de un bărbat se îndrăgostise. Căci și bărbații au / aveau?! voce. Aveau spirit. Aveau imaginație. Și afect(ivitate) și... și... și... Măcar din când în când. Mai apoi, pe nesimțite, se făceau nevăzuți. Un fel de cuvinte fără acoperire în realitate. Îi căutai cu lumânarea. Nu reușeai decât să te arzi, încumetându-te să acoperi golul. Ia un referent de ici, unul de colo... Mai însăilează câte un concept și jumătate... Dar ce poți scoate din increatul acela ca o gaură neagră și caraghioasă, având la îndemână un petic înghețat de iarbă, un pumn de mărgele pestrițe, o bucată dintr-o rochie roșie franjurată în proprii dinți când timpul a devenit nevrotic și ți-a dat marele șut?! Deschizi. Închizi repede. Deschizi repede de tot. Închizi și mai repede. –Tu ești... acela?!! Ceva pare a se mișca... Ceva înțepător și zgomotos la privit. Așa or fi toți... bărbații sau, mă rog, toți cei care...?! Fie ce-o fi! Bagă mâna și trage! Aproximativ o hârtie creponată oftând dintr-un spațiu ce ar putea corespunde sediului vieții... Orizontal-orizontal, dezbrăcat-dezbrăcat și dincolo de brâu... Pentru ea, șocul este enorm: –Dar, bine, în visele-visurile mele niciodată nu te-am văzut astfel, nici măcar nu te-am intuit... Ești... aproape... dublu!! El pare a nu înțelege! Ea îi arată corpul delict: desfășurarea aceea interminabilă de la brâu în jos, o metaforă a nesfârșitului sau a neputinței. El tot nu înțelege. Ea îl iubise. ALTFEL. Aproape imposibil?! Din creștetul capului și până în creștetul inimii. Din creștetul inimii până în creștetul capului. Nici mai mult, nici mai puțin. (Nu credeți că fusese de ajuns?!) Poate el habar nu avusese vreodată: acolo, ea crescuse un soare personal, pepiniere de fluturi, gâze, culori, cântece, litere, aripi și alte jivine, altoise cuvinte să semnifice, făcuse din „Cu drag” sensul acela originar, neruginit în gurile novicilor, mari amatori de artificii și de alte formule clișeice, rețete sigure pentru moartea aceea. Se cutremurase trezindu-se la realitate. El mersese muuult mai departe, mai exact se întorsese ani-lumină în uuuurmăăăă... Zămislise scenarii apocaliptice, în care trupul interminabil era protagonistul. El, victima! O privise cu ură: o altă evă nerușinată care îi scoate simțurile la iveală! Propria moarte! Ea habar nu avusese vreodată. Ea îl iubise doar până la brâu... Ce nevoie ar fi avut de alte adiții, când inima aia era așa de înaltă că putea atinge harpele îngerilor sau măcar tălpile lor rozalii?! El nu înțelesese. Nimic. Alesese un punct. Punctul acela imens care crescuse... crescuse.. crescuse. Anulase devenirea spre Ceruri...