înainte de facere a fost mereu distrugerea, să începi așadar
altfel; să arunci din tine tot ce e în plus
să nu te aduni ca bătrânii în sacoșe de plastic și cutii
de margarină, la ce bun să umpli toate astea
când e de-ajuns o singură cameră îngustă pitită prin labirinturile creierului
în care să te târâi fără rost prin zile, să numeri
pașii de-a lungul pereților scorojiți să bâjbâi prin tine cu ochii căscați și goi
să-ți prinzi din când în când în pumni gândurile
care-ți bâzâie împrejur mai rău ca muștele împrejurul
cadavrului. să le strivești și să vezi cum printre degete
îti curge cenușă.
să ridici din umeri.
o singură cameră îngustă
în care tot ce-ai strâns e îngrămădit haotic
și inutil. deci să înghesui absolut tot
în pungi de plastic și cutii de margarină
să le arunci pe ușă.
să te dezbraci și de corp ca de-o haină destrămată și peticită, să-l lași afară pe preș
hrană și cuib pentru muște
și oameni.
apoi cu tot ce ți-a rămas să zidești pe dinăuntru și ușă, și geam.
să nu mai vrea să intre nimeni (în întunericul ăsta) nici măcar să tragă cu ochiul
să fii (în întunericul ăsta) în sfârșit în siguranță